Tabăra era liniştită în întunericul de la poalele crestei, ca de obicei. La corturile corpului de pază adus de Kaun, atârnau câteva lămpi în a căror lumină difuză se puteau vedea mişcări neclare.

— Deci, mâine-seară, repetă Stephen în timp ce coborî.

— Mâine-seară începe şi Sabatul, spuse Yehoshuah, care tot nu arăta prea fericit.

— Ia nu deveni acum bigot, okay?

Stephen lăsă uşa maşinii să se închidă şi păşi lângă Judith. Împreună se uitau cum pleacă maşina fratelui ei cât se poate de încet. Zgomotul cel mai mare îl făceau roţile care scrâşneau pe pietriş. Părea că zgomotul se întorcea cu ecou din munţi, dar probabil că doar îşi închipuiau totul.

Apoi maşina deveni doar un punct luminos în depărtare. Peste ei, bolta cerului era plină de stele scânteind ca lada cu bijuterii ale unei împărătese, în timp ce se îndreptau încet pe drumul spre corturi. Stephen puse braţul după umerii ei şi ea nu se feri, ba chiar se rezemă uşor de el. Părul ei mirosea a deşert şi orient, a spiţerii secrete de pe cele mai înguste străzi ale bazarului. Simţea jocul muşchilor sub piele, în timp ce împreună îşi căutau drumul, ceea ce îi uşura alunecarea mâinii, ca din întâmplare, de pe umăr de-a lungul antebraţului şi în cele din urmă în jurul taliei. Erau muşchi tari, antrenaţi, ceea ce îi dădea senzaţia că are o tigroaică la braţ. Probabil că-l va zdrobi când vor face sex.

— Stai, îi opri o voce metalică.

Se opriră surprinşi. Din întuneric se apropie un bărbat pe care amândoi nu-l mai văzuseră niciodată. Era înalt şi zvelt, purta o salopetă kaki fără însemne sau ecuson, avea părul tuns scurt ca un puşcăriaş sau soldat de marină şi ochi izbitor de albaştri cu care îi măsură pe cei doi, ca şi cum erau într-adevăr doar apărători pentru două aparate Röntgen. Avea o lanternă mare pe care o aprinse pentru a le lumina faţa.

— Cine sunteţi? Stephen clipi enervat.

— Cine sunteţi dumneavoastră?

Ochii albaştri se îngustară ca nişte fante.

— Pentru astfel de bancuri este prea târziu în noapte, tinere prieten. Spuneţi-mi numele şi ce doriţi aici.

— Stephen Foxx şi Judith Menez. Suntem ajutoare la săpături. Şi nu vrem decât să mergem la corturile noastre pentru că, aşa cum aţi spus foarte corect, este destul de târziu.

— Vă puteţi legitima?

— Dacă pot...? Nu, nu pot.

Judith avea legitimaţia la ea şi o scoase într-o clipă. Omul cu ochi albaştri o studie cu atenţie şi compară numele ei cu numele de pe o listă, pe care o scoase dintr-unul din numeroasele buzunare ale salopetei, înainte de a i-o da înapoi cu o mişcare afirmativă a capului.

— Bine, spuse Stephen caustic. Şi ce se întâmplă cu mine? Mă veţi aresta? Sau poate mai bine mă împuşcaţi?

— Nu vă agitaţi.

Omul se uită spre cortul ridicat peste locul descoperirii şi făcu cu mâna unuia dintre paznici să vină acolo. Imediat se stinse una dintre ţigări şi curând după aceea ieşi din întuneric unul dintre oamenii cu mitraliera atârnată lejer pe umăr.

— Vreo problemă, domnule?

Omul cu ochi albaştri arătă spre Stephen.

— Îl cunoşti pe acest tânăr? Paznicul dădu din cap afirmativ.

— Da, domnule. Este unul dintre ajutoarele la săpături.

— Ştii cum îl cheamă?

— Foxx, după câte ştiu, domnule.

— Okay. Mulţumesc.

Paznicul dădu scurt şi milităreşte din cap şi dispăru din nou din conul de lumină al lanternei. Omul în salopetă îl mai măsură o dată pe Stephen de sus până jos, apoi dădu îngăduitor din cap şi-i lăsă drum liber.

— Puteţi trece.

— Oh, mulţumesc frumos, mârâi Stephen.

Atmosfera romantică dispăru complet. Continuară drumul cu paşi greoi, unul lângă altul, până sus la corturi, dar la distanţă de un braţ unul de celălalt. O tăcere apăsătoare îi învăluia ca un cearşaf.

— În curând vor stabili şi interdicţii de ieşire, zise Stephen după un timp.

— Mmm, făcu Judith.

Iar n-o să meargă. Incidentul stricase totul. Stephen simţi o furie neputincioasă faţă de omul care în salopeta sa kaki degajase acel gen de superioritate fizică ce nu putea fi înşelată nici cu toată şiretenia din lume. N-ar ajunge nicăieri dacă mâine-dimineaţă i-ar cere omului socoteală.

În cel mai rău caz s-ar alege cu un pumn în nas, nimic altceva.

Ajunseră la corturi şi se opriră. Stephen se aşeză în faţa ei, puse încă odată braţele în jurul ei, fără speranţa de a mai obţine ceva. Nu scăpa de sentimentul că a dat greş, chiar dacă îşi spunea des că nu era vina lui.

Ea se uită în ochii lui. El răspunse privirii, fascinat de pupilele negre ca noaptea, mari din cauza întunericului şi care păreau să-i deschidă calea spre un tărâm necunoscut.

Poate situaţia încurcată, îi trecu prin cap, putea fi salvată de un atac prin surprindere. Printr-un astfel de gest reuşise odată să întoarcă rapid lucrurile în favoarea sa. Fusese invitat la o petrecere fabuloasă şi abia intrase de treizeci de secunde pe uşă, când dădu peste o femeie foarte atrăgătoare, căreia îi spusese dintr-un sentiment nebunesc de curajos:

— Vreţi să vă culcaţi cu mine?

Ea îl privise îndelung şi, fără să cugete prea mult, spusese da. Şi peste alte şaizeci de secunde ieşiseră pe uşă şi abia dimineaţa următoare ajunse s-o întrebe cum o chema.

Nori destrămaţi treceau prin faţa secerei subţiri a lunii.

— A existat o perioadă, spuse Judith brusc, în care mă culcam cu orice bărbat care îmi plăcea, fără nici o ezitare. Dar asta nu foloseşte. Nu ajunge ca motivaţie.

Stephen îşi drese glasul.

— Vrei să spui că ne-am întâlnit prea târziu? Părea că nu-l aude.

— Eu caut un gen de relaţie care să însemne ceva. Care este reală. Înţelegi?

— Da, sigur. Ce-ar fi dacă ai continua căutarea mâine-dimineaţă?

Judith zâmbi absentă, îi atinse buzele cu o sărutare uşoară şi se desprinse din braţele sale. El o urmări cu privirea cum mergea spre cortul ei, penultimul într-un şir de corturi identice, şi se aştepta să se mai întoarcă odată, să-i facă cu mâna, să-l invite s-o urmeze, ceva în genul acesta. Dar ea nici măcar nu se întoarse, merse mândră şi atrăgătoare pe pietrişul luminat de lună şi în cele din urmă dispăru.

Stephen simţi gustul de santal al sărutului ei şi mintea i se învârti ca o turbină cu aburi care a luat-o razna. Poate ea îl