aştepta să o urmeze, îi şopti vocea unui drăcuşor. Dovedea o pasiune în pragul nebuniei. Poate, poate... Apoi îşi aminti că ea oricum împărţea cortul cu o altă persoană care ajuta la săpături, o scandinavă care mereu părea foarte serioasă şi care probabil avea cel puţin patruzeci de ani. O cumplită prostie. Se duse în cortul lui, se dezbrăcă şi se băgă în pat. Oricum era extrem de obosit. Nu era deloc în formă pentru o premieră sexuală. Mai ales că dimineaţa începea din nou treaba. Ca să fie mai exact, doar în câteva ore. Era timpul să doarmă ca lumea... Şi apoi, scurt timp înainte să adoarmă, îşi aminti iar. Exact, mai era ceva. Se ridică încă odată, puse mâna pe lanternă şi se uită sub pat. Cutia plată de oţel gri era încă acolo.

 

9

Între timp, este sigur că în Ierusalim şi în împrejurimi în decursul domniei lui Irod confecţionarea vaselor din piatră reprezenta un meşteşug bine dezvoltat. Vasele sunt din calcar - scos din regiunea de est a Ierusalimului - la care se foloseau aparent două procedee: învârtirea pe un fel de strung făcut din blocuri de piatră cioplite aproximativ cilindric respectiv dăltuirea instrucţiunilor.

Profesor Charles Wilford-Smith

Raport asupra săpăturilor arheologice

de la Bet Hamesh

 

Peter Eisenhardt se trezi brusc, se răsuci în pat cu sentimentul alarmant că nu este acasă, ci printre străini, într-un pat străin, într-un pat greşit, văzu licărul roşu al cifrelor digitale, care arăta cinci şi opt minute şi atunci îşi aminti din nou. Exact. Era în Israel, în deşert, într-o rulotă mare care era numai pentru el. Alături, într-o rulotă asemănătoare, dormea un multimilionar care aştepta de la el să soluţioneze o enigmă a naibii de complicată. Şi nu avea nici cea mai mică idee cum să facă asta.

Scriitorul se sculă. Din experienţă ştia că nu avea nici un rost să mai încerce odată să adoarmă. În paturi străine se trezea în prima noapte din principiu la ora cinci şi nu mai adormea; era o idee fixă personală pe care o avea de când se ştia. Deja de când era copil, în vizită la o mătuşă sau bunică, se trezea la cinci pentru a se plimba în secret prin toată locuinţa, ca să privească lumea tăcută a peştilor din acvariu sau să se uite pe stradă de la fereastră, pentru a observa traficul de dimineaţă, uneori în lumina felinarelor care aşteptau zorile.

În afară de asta, patul era o provocare. Arăta luxos şi precis şi preţul era pe măsură, dar era îngrozitor de moale: te culcai în el şi aveai senzaţia că te afunzi într-un munte de vată, într-o groapă adâncă, gândită să tensioneze musculatura spatelui şi să deformeze şira spinării. În consecinţă, se simţea şi el frânt.

Era deja lumină. Eisenhardt împinse jaluzeaua de la geam făcând o crăpătură pentru a arunca o privire afară. Pe cât putea să vadă, nimic nu se mişca. Nu se vedeau decât pietre şi corturi în lumina ciudat de clară a răsăritului de soare. Şi paznici care priveau atent stând lângă cortul alb ce acoperea locul senzaţionalei descoperiri.

Se sculă, luă halatul şi papucii şi se duse spre ceea ce se putea numi o chicinetă: răcoroasă, albă, prozaică; oarecum tot atât de intimă ca o sală de operaţii. Maşinăria neagră, ciudată de lângă chiuvetă, singurul obiect din cameră care nu era alb sau cromat, era probabil un automat de cafea. În spatele uneia dintre uşile dulapului găsi ceşti de cafea, fiecare băgată în suportul propriu şi astfel asigurată să nu cadă afară în timpul mersului. Puse o ceaşcă sub ciocul de scurgere, încercă să apese pe tasta mare şi plată pe partea din faţă şi imediat se aprinse un beculeţ roşu ca ochiul unui zmeu pe care îl trezise din somn şi în interiorul aparatului începu să fiarbă şi să gâlgâie. În aer se răspândi miros de cafea. Cu o cafea binefăcătoare în mână, îşi continuă rondul. Exista o cameră de consiliu. Ocupa jumătate din lungimea rulotei şi avea destul loc pentru o masă albă lungă, în jurul căreia puteau lua loc cel puţin zece persoane. Cel puţin atâtea scaune se aflau în jurul ei fără să fie deranjant de apropiate unul de altul. Un flipchart fusese ridicat, un retroproiector se afla strâns la capătul mesei şi un uriaş proiector de film la capătul încăperii îl făcu pe Eisenhardt să emită gânduri asupra scopului acestei rulote, pe care mai mult ca sigur Kaun probabil că o închiriase undeva în Israel: pentru filmări exterioare costisitoare la realizarea unor filme? Oare aici stătea echipa de producţie şi urmărea filmările zilei? Oare în mod normal în patul lui dormeau regizori sau producători? Dacă da, atunci trebuie să existe în Israel şocant de mulţi regizori cu discopatie.

Pe partea îngustă, opusă proiectorului, existau uşi glisante, probabil pentru a evita de la început conflictele cu ecranul de proiecţie, care putea fi coborât din tavan. Scriitorul se uită curios în dulapurile din spate. Găsi un telefon, în rest, o mulţime de cărţi, opere documentare, toate în engleză. Ei da. Intenţia era bună. Dar fără dicţionar nu putea face mare lucru.

Se întoarse din nou spre flipchart. Era montat un bloc nou şi foarte gros din cea mai bună hârtie. Cariocile stăteau la îndemână. Dintr-un vechi obicei, le încercă pe toate, făcând mici linii într-un colţ.

Şi acasă folosea deseori hârtie de flipchart, când dezvolta ideile pentru romanele sale, pentru că era atât de grozav de mare şi oferea destul spaţiu de prezentare, dar încă nu reuşise să-şi achiziţioneze şi un stativ pentru asta. Obişnuia să lipească foile pe uşă sau pe fereastră şi să se aşeze în faţa lor cu creioane colorate, de obicei recalcitrante la scris, şi treptat să dezvolte un păienjeniş de notiţe, săgeţi, idei şi schiţe. Mai ales iarna era deosebit de dureros să facă asta pe geam, frigul trecea prin sticlă şi hârtie pătrunzându-i în oasele degetelor, până îl dureau, întrerupându-i astfel şirul gândurilor.

Trase unul dintre scaune - un scaun masiv pe rotile din ţeavă de oţel cromat şi piele