neagră - se aşeză pe el şi se uită fix la hârtia goală. Luă înghiţituri mici din cafea. Aşa făcea mereu. Se uita fix la hârtia goală şi aştepta să vadă ce se întâmplă. Aştepta să se întindă un gol în capul lui şi să apară în cele din urmă idei noi, proaspete, neaşteptate, pentru că acum, în sfârşit, aveau loc pentru asta.

Uimitor cât de răcoare era! Aproape că îi era frig în pijamaua lui subţire, în ciuda halatului de casă şi a cafelei.

Cum de sunt aici? În clipa în care îi veni întrebarea, recunoscu că ea existase deja tot timpul, nepusă, dar palpabilă, eclipsând tot ce făcuse. Sentimentul că este omul potrivit la locul potrivit pur şi simplu nu voia să se instaleze, cu toate că acest multimilionar dinamic încercase să-l convingă, în ciuda faptului că încerca să se auto-convingă de asta, în timp ce se plimba prin această rulotă luxoasă, faţă de corturile cu care trebuiau să se mulţumească cea mai mare parte a participanţilor la săpături. Cum se face că tocmai el se afla aici, printre toţi aceşti oameni care puteau fi chemaţi de un om ca John Kaun? De ce el, un scriitor neimportant, şi nu o întreagă echipă de oameni de ştiinţă, de istorici, geologi, arheologi, fizicieni, o turmă întreagă de laureaţi ai premiului Nobel?

Toate astea din motive de confidenţialitate? Nu putea fi ăsta motivul. O ceată întreagă de oameni de ştiinţă putea fi constrânsă la tăcere; proiectul bombei atomice a americanilor, spre sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial, a demonstrat-o.

Poate mai urmau să vină? Descoperirea vechilor indicaţii de utilizare data de doar trei zile. De omul de ştiinţă obişnuit, de mare calitate, nu te puteai dispensa atât de uşor şi de repede.

Peter Eisenhardt simţi clicul caracteristic în capul său, în gândurile sale, pe care îl cunoştea din acele momente când anumite lucruri ieşeau din interdependenţa lor obişnuită, tradiţională şi se ordonau într-o interdependenţă nouă, neaşteptată, de obicei mai importantă.

John Kaun nu aştepta deloc de la el să răspundă la întrebare singur! Tot ce aştepta el era să-i facă o propunere bună despre cum ar putea ajunge la un răspuns bun. Şi această propunere ar putea consta în faptul de a-i prezenta o listă de oameni de ştiinţă care puteau să studieze această problemă bizară.

Un sentiment plăcut, cald se întinse în abdomenul său. Nu cafeaua era sursa, în orice caz nu singura. El apăruse din cauză că perspectiva schimbată a lucrurilor părea corectă. Şi în primul rând că se putea simţi bine cu acest sentiment. Poate că era totuşi omul potrivit la locul potrivit. Şi oricât de neverosimil părea, John Kaun ştiuse asta mai bine decât el însuşi. Eisenhardt părea să-şi aducă aminte că văzuse odată fugitiv într-un reportaj televizat, ceva despre acest John Kaun, care acum dormea în rulota de alături, şi că în reportaj fusese vorba despre talentul deosebit al lui Kaun de a găsi colaboratorii potriviţi pentru fiecare domeniu şi de a-i folosi în funcţie de aptitudinile şi talentul lor.

— Cine sunt eu să mă cert cu televizorul? mormăi el şi simţi pe buze gustul sarcasmului propriilor cuvinte.

Exact asta era. Se afla abia la început. Sarcina lui era să studieze această problemă bizară din toate direcţiile şi să descopere cum putea fi abordată cel mai bine. Şi pentru asta era într-adevăr cel mai potrivit. Căci acelaşi lucru îl făcea şi la conceperea unui roman. Singura deosebire ar putea fi că şi problema, în care îşi plasa personajele, era creată tot de el, dar de aici încolo era în principiu vorba doar de cum să rezolvi problemele.

Interesant gând! Eventual, din acesta s-ar putea construi o teorie absolut nouă despre povestirea epică. Dar s-ar feri totuşi să facă ceva asemănător; deja din perioada şcolii constatase că nimic nu îngrădea mai mult inspiraţia decât ştiinţa literaturii sub orice formă.

Se uită din nou fix la foaia goală. Pe liniile scurte din colţul dreapta sus. Roşu, verde, albastru, negru. Cea neagră era puţin mişcată. Cea roşie era destul de scurtă. De necrezut ce număr mare de modele puteai descoperi în patru linii colorate, dacă te uitai suficient de mult!

Se sculă oftând, se duse înapoi în chicineta îngustă şi scoase din automat o a doua ceaşcă de cafea. În timp ce adăuga zahăr şi lapte şi amesteca, constată uimit că pur şi simplu nu-i venea să creadă că putea într-adevăr exista aşa ceva ca o călătorie în timp. Se uită în ceaşcă, în cafeaua care se rotea uniform, şi în cele din urmă clătină din cap râzând uimit. De necrezut. Scrisese două romane a căror acţiune se baza pe călătorii în timp şi o mulţime de schiţe în care oameni călătoreau în trecut, în viitor, în timpuri paralele sau în timpuri inverse - ar trebui să creadă necondiţionat în posibilitatea călătoriei în timp. Dar n-o făcea. Îi repugna profund. În povestiri era okay, asta era altceva. Dar nu în realitate. În povestiri şi romane putea să comită crime, să seducă femei, să spioneze secretele de stat de înaltă clasă şi să se opună curajos unor legiuni întregi de duşmani, ieşind de cele mai multe ori victorios, în realitate, avea reţineri chiar şi să omoare o muscă (acestea puteau fi vara o adevărată pacoste; totuşi încerca mereu să le scoată pe geam vii). În realitate îi era credincios soţiei sale, bucuros că îl alesese pe el, dar altfel încă la fel de nesigur în comportamentul său faţă de sexul slab ca întotdeauna. Şi lupta cea mai curajoasă de care putea să-şi amintească se petrecuse când îi returnase unei poliţiste cu mâini tremurânde o înştiinţare de amendă tocmai completată şi-i arătase că ceasul de parcare lângă care stătea maşina lui era defect. Iar el se opusese atât de vehement obiecţiei ei prosteşti că ar fi trebuit să nu fi parcat lângă acest ceas, încât în cele din urmă femeia luase amenda şi o rupsese.

Călătorie în timp. Ce prostie! Luă ceaşca de cafea, se duse încet înapoi la masa de conferinţe, luă carioca neagră şi scrise cu litere mari, scârţâitoare în