Călătorie în timp?

Apoi desenă un cerc în jurul cuvintelor, desenă o săgeată oblic în dreapta sus şi scrise la capătul ei: posibil? De acolo făcu încă o săgeată şi: de întrebat Dominik! Ca toţi scriitorii de science-fiction avea şi el sfătuitorii săi ştiinţifici - prieteni care se descurcau cu adevărat în domeniile care erau importante pentru poveştile sale -, iar printre aceştia Dominik era un geniu, sursa atotştiutoare, cineva care dădea un răspuns documentat la orice întrebare sau în cazuri extreme putea să-ţi spună cel puţin cine era în domeniul respectiv persoana indicată pe care trebuia s-o întrebi. Dacă exista un argument ştiinţific în favoarea călătoriei în timp, atunci Dominik ştia de ea. Îi plăceau toate aceste domenii ştiinţifice inaccesibile unui om cu mintea întreagă - fizica cuantică, teoria relativităţii, toate chestiile astea.

O altă săgeată, de data aceasta de la cercul central oblic în dreapta jos: Alte explicaţii?

Aici rămase o clipă lungă nemişcat, mestecând doar capătul cariocei. Uitase complet că acolo, afară, aveau loc săpături reale, că seara trecută coborâse într-o gaură săpată în adâncuri şi că în interiorul unui săculeţ de pânză cu aspect antic găsise o învelitoare de plastic cu aspect la fel de antic. Realitatea dispăruse, devenise complet neesenţială, făcuse loc constelaţiilor abstracte, elementelor dramatice, elementelor componente ale povestirilor, care se ordonau ca într-un dans sălbatic, în modele şi succesiuni mereu noi.

Există o categorie de povestiri poliţiste care toate au aceeaşi temă: cineva a fost ucis într-o încăpere închisă pe dinăuntru, din care nu exista nici o posibilitate de evadare. Şi fiecare dintre aceste poveşti poliţiste oferă o explicaţie proprie, rafinată, despre cum putuse să aibă loc crima, iar criminalul să iasă din încăpere; rafinamentul acestei explicaţii face povestirea fascinantă. La o astfel de categorie se gândea Peter Eisenhardt acum.

Privită din acest unghi, povestea despre camera video veche de două mii de ani şi călătoria în timp era mai găunoasă decât o sită. Singurul care văzuse locul descoperirii, care aparent data fără echivoc de la începuturile erei creştine, neatins era tânărul pe care încă nici nu-l cunoscuse. Eventual profesorul. Nici măcar Kaun nu avea o dovadă că datarea era corectă. De aceea trimisese nişte probe într-un laborator american, pentru a le data cu ajutorul metodei de radiocarbon, care era considerată foarte sigură.

Dar să presupunem că găsise cineva o cale să păcălească metoda datării cu carbon radioactiv. Eisenhardt mâzgăli săgeţi, cercuri şi semne de întrebare şi scrise: falsificare? C14?

Cum ar putea fi executată o astfel de falsificare? Eisenhardt încercă să-şi aducă aminte ce ştia despre metoda datării cu carbon radioactiv. Se informase cândva despre asta pentru unul dintre romanele sale, dar fusese demult. Deci, cum era? Un organism viu - de exemplu planta din a cărei celuloză se făcuse hârtia pentru instrucţiunile de utilizare - se afla în permanent schimb cu mediul înconjurător. Printre altele, prelua tot timpul carbon şi îl scotea sub altă formă. Punctul esenţial era că o anumită parte a carbonului nu se compunea din atomii normali de carbon 12, ci din atomii de carbon 14, care sunt uşor radioactivi. De aceea metoda datării cu carbon radioactiv a fost numită şi analiza C14.

Şi ce fac mai departe? Acasă ar fi putut să-şi scoată vechile notiţe. Dar credea ca îşi aminteşte cum va proceda mai departe: organismul moare. Din acel moment nu mai depune alt carbon. Atomii de carbon 14, care sunt conţinuţi în ţesutul mort, se descompun lent, dar în mod egal. Ca urmare, partea lor la carbonul întreg scade cu trecerea timpului - şi anume indiferent dacă organismul mort se pietrifică, e îngropat, mumificat sau depozitat în orice formă. Descompunerea radioactivă rămâne neinfluenţată - de aceea se poate stabili cu certitudine din relaţia dintre cele două feluri de carbon, vechimea respectivului organism mort.

Eisenhardt îşi frecă tâmplele. Asta trebuia să mai verifice încă odată, dar dacă era aşa, că partea de carbon 14 scade cu trecerea timpului, n-avea nici un rost să bombardezi descoperirea cu raze radioactive. În cel mai rău caz s-ar reuşi ca descoperirea să fie datată mai devreme decât era cu adevărat. Asta părea că aici nu avea nici un rost. Invers - ar fi necesară o metodă pentru a grăbi descompunerea radioactivă. Dar aşa ceva nu exista. Şi dacă ar fi descoperit cineva o astfel de metodă, ar fi folosit-o pentru deşeurile radioactive ridicându-i-se statuie pentru asta, în loc să falsifice mărturii dubioase.

Totuşi, Eisenhardt continuă să stea nemişcat, mesteca în continuare capătul cariocei, ca şi cum renunţase deja la speranţa unui mic dejun normal. Continuă să se uite fix la foaia mare de hârtie cu semnele de întrebare pe ea.

Totuşi. Ar putea fi acesta răspunsul? Adevărul din spatele situaţiei? Realiza cineva o manevră măreaţă de înşelătorie, şi el, Peter Eisenhardt, din nişte motive inimaginabile era, o parte din ea?

Această idee îi făcu inima să bată mai repede. În mod normal acesta era un sentiment plăcut, se spune doar că a adulmecat o temă care îţi taie răsuflarea, o temă care era în stare să îi pună sângele în mişcare, dar şi să-i dea ghes să scrie. Dar chestia asta... brusc deveni din nou conştient de situaţia sa, se întoarse la realitatea care dispăruse treptat, rulota, tabăra, paşii făcuţi pe pietrele de afară, primele zdrăngăneli de tacâmuri din bucătăria amenajată într-un cort - ăsta nu era roman. Era singur, neprotejat, vulnerabil. Iar el nu era decât un biet scriitor neîndemânatic, nu James Bond.

Dacă toată chestia reprezenta doar o manevră de înşelătorie, cine era în spatele ei? Kaun? Tânărul care spune că a găsit săculeţul de pânză? Şi, dacă da, ce foloase avea din asta? Ca de la sine, gândurile sale alunecară pe şinele gândirii criminalistice pe care o cunoştea din poveştile poliţiste. Cum erau cele trei ipoteze care trebuiau îndeplinite pentru a face o faptă plauzibilă? Posibilitate, ocazie... şi motiv.

Motiv. Aha!

Eisenhardt se uita fix în faţă fără să vadă nimic. Apoi puse carioca înapoi în etui, rupse prima pagină de pe stativul flipchart şi o făcu bucăţele, până avu doar bucăţi de mărimea unei palme, pe care le aruncă