aflau mai mulţi muzicieni. Întotdeauna ucenici ai breslei. Tineri şi pasionaţi. Doar faptul că asculta unele dintre piesele lor, atât de pline de dispreţ faţă de autorităţile oraşului, îl făcea să se simtă teribil de neloial faţă de Marele Consiliu. Dar cunoştea cuvintele multor cântece mai populare, majoritatea fiind compoziţiile lui Dybal. Era zgomot în teatre şi unele dintre ele nu erau mai mult decât nişte depozite subterane. Când auzi prima dată cântându-se la tobe, se speriase, era ca şi cum muzicienii îmblânziseră tunetul.

Într-o zi va merge să-l asculte cântând pe Dybal, aşa promisese Macsen. Edeard spera să se întâmple curând.

Bulele începeau să dispară din bazin în timp ce apa circula prin fantele înguste dispuse la fund, de jur împrejur. Edeard gemu şi ieşi. Un ge-cimpanzeu îl aştepta cu un halat în mâini. Îl îmbrăcă în timp ce intra în zona bucătăriei şi se aşeză la masa mică. Se afla chiar lângă fereastra cinquefoil, care-i oferea vedere peste acoperişuri spre centrul oraşului.

Un ge-cimpanzeu îi puse pe masă un pahar cu suc de mere şi mango şi un castron cu un amestec de ovăz, nuci şi fructe uscate. Sucul era bine răcit, ge-cimpanzeii ştiuseră să-l lase în frig, în colţ, cu o oră înainte de servire. Îşi turnă lapte (şi el rece) în vas şi începu să mănânce, uitându-se la oraşul care se trezea la viaţă în răsăritul soarelui.

Ar fi fost o viaţă bună într-adevăr, dacă s-ar fi putut împiedica să fie atât de preocupat de toate fărădelegile care bântuiau străzile şi canalele pe care le vedea. De-a lungul ultimelor câteva săptămâni, echipa reuşise, în sfârşit, să obţină nişte condamnări în instanţă. Dar nimic important: nişte hoţi de magazine aflaţi la începutul adolescenţei, un bufon care era mai tot timpul beat. O dată, Breasla Grefierilor îi trimisese să aresteze un proprietar care nu-şi plătise impozitele. Nu avuseseră niciun impact asupra bandelor care erau în centrul problemelor Makkathranului.

– Eşti gata? îi televorbi Kanseen în timp ce Edeard îşi încheia nasturii la tunică.

Îşi trase cizmele. Erau noi, îl costaseră salariul pe mai mult de trei zile, dar meritau.

– Vin.

Fata îl aştepta pe terasă cu o manta impermeabilă pe braţ.

– O să plouă astăzi, îl anunţă.

El privi cerul larg, senin.

– Dacă spui tu…

Ea îi zâmbi în timp ce o luau în jos pe scările incomode. În fiecare dimineaţă, era atât de tentat să le sculpteze în ceva mai puţin periculos şi să atribuie miracolul Madonei.

– Aceasta va fi prima ta iarnă în oraş, nu-i aşa? întrebă ea.

– Da. Edeard nu-şi prea putea imagina Makkathranul rece şi acoperit de gheaţă. Vara fusese minunat de caldă. Devenise un jucător de fotbal bun (considera el). Terminase pe locul trei cu echipa sa din mica ligă din parcul din Jeavons. Majoritatea tavernelor aveau afară scaune şi mese unde petrecuse multe seri plăcute. Fuseseră chiar şi câteva zile în care începuse să deseneze din nou, nu că ar fi arătat cuiva rezultatul. După ce economisise ceva bani, el şi Salrana făcuseră, în sfârşit, un tur al oraşului cu gondola.

– Va fi distractiv, spuse Kanseen. Vor fi o mulţime de petreceri până la Anul Nou. Apoi primarul va oferi gratuit un imens bou-fript în Golden Park, pentru masa de prânz, în prima zi a Anului Nou – numai că toată lumea este de obicei atât de mahmură încât întârzie. Şi parcurile, şi pieţele, toate arată aşa de curate şi proaspete când sunt acoperite de zăpadă.

– Sună grozav!

– Ai nevoie de o haină groasă. Şi de o pălărie.

– Din salariul nostru?

– Ştiu nişte magazine care vând lucruri de calitate la preţuri rezonabile.

– Mulţumesc.

– Şi nu uita să-ţi iei din vreme cărbuni pentru sobă, clădirile nu sunt niciodată destul de calde în toiul iernii şi preţurile urcă întotdeauna până la ceruri, după prima zăpadă. Madona îi va damna pe comercianţii ăştia, e criminal cât reuşesc să te încarce.

– Eşti fericită în dimineaţa asta.

– Sora mea are sâmbătă ceremonia de numire a băiatul ei. Mi-a cerut s-o reprezint pe Madona.

– Frumos. Ce nume o să-i pună?

– Dium, după cel de-al treilea primar.

– Ah, da.

– Şi habar nu ai cine a fost, nu-i aşa?

El îi zâmbi larg.

– Nu!

Ea râse.

Aşa mergeau lucrurile între ei în ultimul timp. Cei mai buni prieteni. Orice stinghereală rămasă din acea noapte de după absolvire se stinsese de multă vreme. Fapt pentru care el era destul de mulţumit. Nu voia să se simtă ciudat unul în prezenţa celuilalt, dar, pe de altă parte, încă nu putea uita de sărut şi nici de cum se simţiseră amândoi. Nu mai avusese destul curaj pentru a readuce în discuţie ceea ce spuseseră. Şi nici ea nu o făcuse.

Aşa că nu-i rămăsese decât să se lupte cu gândurile lui despre Salrana, care era întotdeauna atât de însorită şi, în general, frumoasă. De-acum era incredibil de greu să ignore cât de feminină devenise. Şi o suspecta că ştie şi ea asta. În ultimul timp tachinările ei începuseră să cam atingă limita.

Restul echipei aştepta în jurul unei mese din sala principală de la secţia de poliţie Jeavons, terminându-şi micul dejun. Spre deosebire de Edeard, doar câţiva îşi găteau singuri. Macsen avea o pereche de ochelari cu lentile de culoare foarte închisă, nu prea diferiţi de cei pe care îi purta Dybal. Kanseen îi aruncă o privire şi izbucni în râs.

– Băieţi, iar aţi fost la teatru noaptea trecută?

Macsen mormăi şi se încruntă la ea peste ceaşca de cafea neagră tare.

Edeard îşi dorea cu ardoare să-l întrebe cum fusese Nanitte, dansatoarea. Trebuie să fi fost o noapte fantastică dacă-l dărâmase în halul ăsta. Dar, oricât erau ei de prieteni, Kanseen nu prea tolera