– Am veşti pentru voi, şuieră Boyd verificând cu privirea restul meselor din sală, ca să se asigure că nimeni nu era atent la ei.

– Dă-i drumul, îi spuse Edeard trăgându-şi un scaun.

Era ceva aproape comic în comportamentul lui Boyd.

– Fratele meu Isoix a fost acostat din nou. Au venit la magazin ieri-seară la ora închiderii şi i-au spus că vor douăzeci de lire ca să „stingă focul“. Se întorc în dimineaţa asta ca să colecteze.

Lui Edeard nu-i plăcea. Boyd le spusese de trei ori în ultimele câteva luni despre membrii bandei care-i hărţuiau fratele la brutăria familiei. Nu existase nicio ameninţare specifică, doar avertismente ca să intre în rând. Ca să-l înmoaie. Ei bine, acum cererea fusese făcută.

– Asta e o mare prostie din partea lor, zise el încet.

– Ce vrei să spui? întrebă Dinlay.

– Trebuie să ştie că fratele lui Isoix este poliţist. De ce ar risca? Există sute de magazine în Jeavons fără acest tip de conexiune.

– Sunt bandiţi, replică Dinlay. Lacomi şi proşti. De data asta, prea lacomi şi prea proşti.

– Cei care îşi vor face apariţia nu vor fi importanţi, spuse Kanseen.

– Nişte brute, asta-i tot.

– Vrei să spui că nu ar trebui să-l ajute? întrebă Boyd aprig.

– Nu, spuse Edeard. Bineînţeles că nu. Vom fi acolo pentru a face arestarea, ştii asta. Ce spune Kanseen este că doar această singură arestare nu va rezolva problema.

Macsen îşi agăţă un deget de ochelari şi îi trase în jos ca să se uite peste rame.

– Trebuie să începem de undeva, grohăi el.

– O faci să sune de parcă noi suntem cei care vor rupe bandele, spuse Kanseen.

– Cineva trebuie s-o facă. Nu-l văd pe primar sau pe conetabilul-şef făcând asta.

– Oh, haide!

Macsen ridică din umeri şi îşi împinse ochelarii înapoi. Toţi se uitau la Edeard.

– Să mergem, spuse el. Şi asiguraţi-vă că purtaţi toţi vestele de dromătase. Nu vreau să am de explicat căpitanului Ronark eventualele pierderi.

Brutăria familiei Boyd era la capătul de nord al străzii Macoun, nu departe de Canalul de Centură. Strada era îngustă şi întortocheată, clădirile baroce aliniate pe ambele părţi făcând dificilă observarea directă. La nivelul drumului, cotiturile bruşte limitau televederea echipei. Clădirea cu trei etaje a brutăriei în sine avea un turn central pătrat cu un acoperiş cu pantă blândă, gen mansardă. Ferestre înalte, în formă de semilună, încastrate în acoperiş, ieşeau în afară deasupra unui balcon lung. Sub acesta, la nivelul cel mai de jos se ajungea din stradă pe câteva trepte line care conduceau la o intrare largă în formă de arc, încadrată de două ferestre-vitrină proeminente. Amândouă erau pline de poliţe cu franzele şi prăjituri. Trei burlane metalice de la cuptoarele cu cărbune ieşeau din găurile sparte în zid, suflând un fum subţire în aerul umed.

Edeard îşi poziţionă cu atenţie echipa. Banda va căuta o rută de ieşire rapidă, aşa că Macsen şi Dinlay se aflau într-un magazin situat între brutărie şi canal. Kanseen acoperea celălalt capăt al străzii Macoun, plimbându-se printre tarabele plasate sub o mică arcadă, cu mantaua de ploaie acoperindu-i uniforma, în timp ce Edeard însuşi se postase vizavi în salonul de la primul etaj. Acesta aparţinea unei familii care avea un magazin de haine la parter şi care erau prieteni cu Isoix. Boyd se întorsese acasă pentru ziua aceea şi ajuta în brutărie, echipat cu un şorţ alb şi o şapcă verde. Edeard nu era sigur dacă ar trebui să folosească ge-vulturul. În final, decise să-l ţină pe o streaşină adâncă de pe turnul brutăriei, aproape invizibil de la nivelul solului. Acesta sperie câţiva ruupescăruşi, dar nu observă nimeni.

– Cel puţin nu va trebui să-i escortăm prea mult până la Curtea de Justiţie, remarcă Macsen când îşi începură veghea. Edeard putea vedea, de fapt, unul dintre turnurile conice ale Palatul Parlamentului, prin fereastra balconului de la salon.

Aşteptară timp de două ore. Dădură alarma între ei de cinci ori, doar pentru a se dovedi că greşiseră de fiecare dată.

– Atât de mulţi cetăţeni par suspecţi, spuse Kanseen după ce câţiva adolescenţi îşi folosiră a treia mână pentru a fura portocale din galantarul unei băcănii, fugind apoi în josul străzii. Şi acţionează tot aşa.

– Suntem cu toţii paranoici astăzi, asta-i tot, răspunse Macsen prin televorbire.

– Vedem răul în toată lumea.

– E titlul unui cântec? întrebă Dinlay.

Edeard zâmbi la gluma acestuia. Nu era uşor să fii lider de echipă. Stătea într-un fotoliu confortabil, bând din ceaiul pe care soţia proprietarului magazinului îl tot aducea pentru el, de fiecare dată însoţit de o farfurie frumoasă plină cu biscuiţi. Umorul i se stinse imediat ce tinerii huligani trecură colţul, ieşind din vedere. Presimţirea i se ridica în minte suficient de puternic pentru a-i face pielea să se furnice. Cunoştea senzaţia îngrozitoare de dinainte.

– Oh, rahat! mormăi el.

– Edeard? întrebă Kanseen.

– Se întâmplă.

– Ce este? întrebă Macsen.

– Sunt aici. E pe cale să înceapă.

– Unde sunt? întrebă Boyd. Care?

– Nu ştiu, zise Edeard. Ascultaţi-mă, aveţi încredere în mine, vă rog, fiţi atenţi. Ştiu că trebuie să fim. Putea simţi incertitudinea din mintea lor, nu erau obişnuiţi să le spună astfel de lucruri. Îi era greu să se ridice în picioare, trupul nu îl asculta. Când se lipi de fereastra balconului, îi fu greu să se concentreze pe strada de dedesubt.

– Cred că îi văd, spuse Boyd.

Doi bărbaţi încă tineri urcau treptele magazinului, iar un al treilea rămăsese afară. Prin ochii lui Boyd, Edeard şi restul echipei îi urmăreau intrând cu aroganţă în magazin. Isoix se ridică din spatele tejghelei.

– Ţi-am spus şi înainte, zise el. Nu am atâţia