– Da, da, replică primul bărbat.

Privirea i se îndreptă nervos spre Boyd, care se afla în celălalt capăt al tejghelei.

Greşit. Edeard ştia. De ce ar fi un bandit îngrijorat de un vânzător de magazin?

– Boyd, ştie ce eşti, îi trimise Edeard prin cea mai directă televorbire pe care o putea controla, rugându-se ca bandiţii să nu-l distingă de fondul general al rumorii telepatice a Makkathranului.

– Huh? mormăi Boyd.

Banditul se uită din nou la el, apoi se întoarse spre Isoix.

– Ieşi cu douăzeci de lire sau dăm foc prăvăliei, spuse el cu voce tare.

– Nu, spuse Edeard. Firele de păr i se ridicaseră pe ceafă.

– Nu, nu, nu. Nu e bine!

– Tu, zise Boyd.

Îşi trase şorţul într-o parte pentru a descoperi insigna de poliţist prinsă pe vesta lui. Cei doi bandiţi se întoarseră spre el.

– Sunt poliţist şi vă arestez pentru ameninţări făcute cu intenţia de extorcare!

– Cum vă place asta, ticăloşilor? strigă Isoix cu o bucurie răutăcioasă.

– Toată lumea să se apropie! ordonă Edeard.

Ieşi în balcon prin uşa îngustă. Banditul rămas în stradă se uită în sus. Şi zâmbi.

– Oh, la naiba! mârâi Edeard.

– El e, spuse banditul cu putere prin televorbire. Şi o luă la fugă.

În interiorul brutăriei, primul bandit scosese un cuţit mic. Îl aruncă spre Boyd, care se eschivă. Mâna a treia reuşi doar să împingă lama la o parte. Isoix luă un cuţit mult mai mare şi îl aruncă în bandiţii care fugeau pe uşă. Cuţitul se răsuci, ajungând în stradă şi ratând cu puţin o femeie care trecea pe acolo. Aceasta ţipă.

Edeard sări cu boltă peste balustrada balconului şi căzu în stradă. Ateriză prost, rostogolindu-se când glezna cedă sub el. Umărul i se izbi de una dintre treptele care duceau la uşa magazinului de îmbrăcăminte. Pulsul ascuţit de durere îi smulse un ţipăt şi îl făcu să lăcrimeze.

Cu televederea, îl surprinse pe Boyd sărind peste tejgheaua brutăriei. Kanseen sprinta în susul străzii Macoun. Mantaua ei rămăsese pe una dintre tarabe. Macsen şi Dinlay ieşiră din magazin, încrezători şi entuziaşti. Scuturile lor se combinară în timp ce se aşezau în mijlocul străzii, blocând drumul. Toţi cei trei bandiţi alergau spre ei.

– Lăsaţi-i să plece! ordonă Edeard.

Faţa lui Macsen afişă o uimire la limita mâniei.

– Ce?

Edeard se ridicase din nou în picioare şi începuse să meargă clătinându-se pe stradă.

– Lăsaţi-i!

– Nu poţi fi serios.

Cei trei bandiţi erau acum la douăzeci de metri de Macsen şi Dinlay.

– Este o capcană. Ştiau că suntem aici.

– La naiba! i-a trimis Dinlay. Pot să-i scanez complet, n-au decât nişte cuţite mici la ei. Asta-i tot.

– Va fi mai mult, altundeva, unde ne aşteaptă. Vă rog, lăsaţi-i să plece, îi voi urmări cu ge-vulturul.

Macsen ezită. Făcu un pas spre partea laterală a străzii.

– Nu! şuieră Dinlay cu înverşunare.

Îşi deschise larg braţele în timp ce bandiţii alergau spre el.

– Dinlay, opreşte-te! ţipă Edeard. Sprinta acum, ignorând durerea din gleznă. Kanseen nu era cu mult în urmă, alergând şi ea ca un cal de război, scrâşnind din dinţi încrâncenată. Boyd derapă pe treptele de la brutărie şi o luă la goană după ei.

– Stop! strigă cu voce tare Dinlay, ţinând o mână întinsă de parcă gestul lui ar fi putut opri întregul oraş. Sunteţi arestaţi!

– Oh, rahat! mârâi Macsen în barbă şi instinctiv se întoarse spre Dinlay.

Erau împreună când cei trei bandiţi intrară în ei. Pumnii începură să zboare, picioarele să lovească. Mâinile telekinetice înşfăcau şi împingeau. Macsen căzu pe jos cu unul dintre bandiţi deasupra lui şi se lovi cu capul de pavaj. Dinlay fu izbit cu duritate de peretele unui magazin de pălării, zbătându-se sălbatic să-şi recapete echilibrul. Apoi banditul care căzuse pe Macsen se ridică în picioare şi o luă la fugă împreună cu tovarăşii lui. Dinlay începu să alerge după ei.

– Vino înapoi! urlă Edeard cu frustrare.

Ajunse la Macsen, care se lupta să se ridice cu mâna presată pe spatele capului. Un firicel de sânge i se prelingea în jos pe degete.

– Ce facem? întrebă Macsen, strâmbându-se de durere.

Televederea lui Edeard îl putea urmări pe Dinlay destul de uşor în timp ce acesta fugea spre capătul de nord al străzii Macoun. Cei trei bandiţi erau la zece metri în faţa lui.

– Îl salvăm, mârâi, furios pe Dinlay.

Trimise un singur gând clar către ge-vulturul său care îşi luă imediat zborul.

Kanseen încetinea în timp ce se apropia de Edeard şi de Macsen. Era roşie la faţă. Boyd venea alergând din spate.

– Haideţi, spuse Edeard, şi porni din nou.

Kanseen îl fulgeră cu o privire exasperată şi se grăbi după el.

– Eşti bine? strigă Boyd trecând în fugă pe lângă Macsen.

– Da.

Macsen trase aer în piept şi începu să alerge.

Ge-vulturul plana de-a lungul străzii Macoun, depăşindu-i rapid pe Edeard şi pe Kanseen. Ţâşni înainte, înălţându-se mult deasupra acoperişurilor, apoi se uită în jos, văzându-l pe Dinlay alergând cu ochelarii strâmbi pe nas. Cei trei bandiţi aproape ajunseseră în capătul străzii care ieşea chiar sub Bazinul Birmingham, unde un pod albastru-argintiu lega Jeavonsul cu punctul inferior al Golden Park. Ca întotdeauna, Bazinul Birmingham era înţesat cu gondole. O jumătate de duzină de platforme de ancorare căptuşeau marginea de lângă intersecţia cu Canalul de Centură, toate găzduind mai multe gondole în aşteptare. Ge-vulturul coborî spre platforme în timp ce Edeard încerca să-şi dea seama care dintre ambarcaţiunile negre şi lucioase aparţinea bandei. Dacă era o capcană, ar fi trebuit ca bandiţii să aibă evadarea bine planificată.

Chiar înainte să se întâmple, ge-vulturul observă alte două