păsări, care se apropiau din ce în ce mai mult. Pivotă pe o aripă, privind la timp pentru a vedea cum atacatorul se prăbuşea asupra lui. Un alt ge-vultur, mai mare, cu gheare ascuţite dublate cu piroane de fier. Impactul fu sălbatic. Pene de aur şi de smarald zbură din punctul de coliziune. Piroanele se înfipseră în aripa din faţă, secţionând piele şi muşchi, rupând vene. Apoi, ge-vulturul mai mare se suci, încercând să rupă osul aripii centrale. Ge-vulturul lui Edeard ripostă, zvârcolindu-se să prindă cu maxilarul aripa din spate a atacatorului său. Ambele păsări se rostogoleau, căzând cu viteză. Apoi lovi şi al doilea atacator, călcâiele cu lame de fier înfigându-se în carne. Edeard şi ge-vulturul lui ţipară ca unul când aripa se rupse. Edeard văzu ghearele greblând spre faţa lui şi îşi trase instinctiv capul între umeri. Mintea ge-vulturului dispăru brusc din percepţie, rămânând doar o masă de carne în cădere. Ceilalţi doi ge-vulturi se depărtau în viteză de Bazinul Birmingham. Edeard era sigur că auzise zgomotul apei la impactul cu corpul păsării prăbuşite.

– Ce s-a întâmplat? strigă Kanseen.

– Madona, chiar ne aşteaptă. Edeard îşi mută percepţia pentru a-l găsi pe Dinlay care ieşea pe la capătul străzii Macoun. Opreşte-te! Dinlay, de dragul Madonei, te implor!

Îşi forţă din greu picioarele obosite ca să sprinteze spre capătul străzii. Treizeci de metri.

– Îi văd, răspunse voios Dinlay.

Transmise imaginea echipei, care îi văzu pe cei trei bandiţi grupându-se deasupra uneia dintre platformele de ancorare. Rânjeau încântaţi. În mintea lui Dinlay apăru, pentru prima dată, un sâmbure de incertitudine. Încetini şi se opri la zece metri distanţă de marginea bazinului. Bandiţii nu făceau decât să aştepte.

– Staţi pe loc! le spuse Dinlay, luând înghiţituri mari de aer după cursa haotică pe care o făcuse, fluturând un deget ca un învăţător de modă veche care avea de-a face cu o clasă obraznică. Bandiţii izbucniră în râs.

Edeard năvăli din strada Macoun. În stânga lui era Canalul de Centură cu podul albastru-argintiu înainte, arcuindu-se peste marginea bazinului direct în Golden Park. La dreapta lui, clădirile se terminau pentru a lăsa loc unei promenade arcuite pe o latură a Bazinului Birmingham. Stive îngrijite de lăzi erau clădite pe diferite platforme de ancorare, iar negustorii şi ge-maimuţele lor îşi sortau bunurile împreună cu gondolierii. Copaci înalţi de hasfol plângători formau o linie lungă între marginea piscinei şi faţada promenadei în formă de semilună. Frunzele lor dungate cu benzi albastre şi galbene începuseră să se usuce odată cu sfârşitul verii. O mulţime de pietoni se plimbau în jur.

– Dinlay! strigă Edeard în timp ce fugea cât putea de repede către camaradul lui izolat.

Dinlay aruncă o privire în jurul lui, aranjându-şi ochelarii. Arminel ieşi din spatele unuia dintre copacii hasfol, la cincisprezece metri de Dinlay. În mâna dreaptă avea un revolver. Edeard privi neputincios cum Dinlay îşi dă seama în cele din urmă de pericol şi începe să se întoarcă. Arminel ridică pistolul.

– Nu! strigă Edeard către adversarul său. Pe mine mă vrei.

Dinlay deschise gura să strige îngrozit. Arminel trase. Zâmbea în timp ce apăsa pe trăgaci. Scutul lui Dinlay nu era suficient de puternic pentru a respinge un foc de pistol. Arminel ţinti excelent. Glonţul îl lovi pe Dinlay în şold, chiar sub vesta de dromătase. Jumătate din pietonii din jurul Bazinului Birmingham ţipară la explozia de durere care se revărsă din Dinlay. Apoi arsura groaznică provocată de penetrarea glonţului se stinse rapid. Dinlay privi în jos incredul la sângele care pompa din rană. Se prăbuşi.

Edeard fu lângă el în câteva secunde, căzând în genunchi, apropiindu-se de prietenul său. Ochii lui Dinlay erau larg deschişi, respirând sacadat şi ţinând o mână peste gaura provocată de glonţ: pielea îi era plină de sânge.

– Îmi pare rău, scânci.

O masă de ţipete erupseră de-a lungul promenadei. Oamenii alergau să se adăpostească. Familii se îmbrăţişau, ghemuindu-se ca să se ferească de pistolar.

În mijlocul întregii agitaţii, Edeard auzi clinchetul mecanismului revolverului. Îşi extinse scutul pentru a-l cuprinde pe Dinlay. Glonţul lovi în lateral, aruncându-i pe amândoi pe solul dur. Dar scutul său rezistă. Îşi smuci capul într-o parte ca să mârâie la un Arminel dezorientat.

– Nu-i aşa de uşor, nu? strigă el sfidător.

Arminel trase din nou. Edeard gemu de efort când glonţul îi lovi gâtul. Scutul rezistă. La limită. Apoi altcineva mai trase un foc.

Ticăloşii. Am ştiut că e o ambuscadă.

Uimitor, scutul rezistă din nou. Dincolo de orice, acum era mai uşor să-l menţină. Inima îi bătea cu putere. Furia spălase orice altă senzaţie, ceea ce făcea simplu să se concentreze pe scut, să-şi vadă puterea minţii, să o canalizeze corect.

Încă două focuri de revolver se izbiră de scutul lui în timp ce zăcea acolo, ţinându-l îmbrăţişat protector pe Dinlay. Ambele deviară, sărind la câţiva centimetri deasupra solului, dar asta fu tot.

– Mori, căcăciosule! strigă Arminel.

Edeard simţi cea de-a treia mână a omului împingându-l. Nu era nici pe departe suficient de puternic ca să-i învingă ecranarea. Edeard râse. Apoi o altă a treia mână începu să împingă, şi încă una. Cei trei bandiţi pe care îi urmăriseră i se alăturaseră. Edeard icni când el şi Dinlay începură să fie târâţi pe pământ.

– Edeard! strigă Kanseen.

– Nu te apropia! îi ordonă.

Bandiţii le dădură un ultim brânci. Edeard şi Dinlay fură propulsaţi peste marginea bazinului, căzând la trei metri sub apă. Impactul îl desprinse pe Edeard de Dinlay. Se zbătu chiar sub suprafaţă, încercând să-şi prindă din nou prietenul. Apa îi astupa televederea, ceea ce făcea dificilă perceperea. Abia reuşi să prindă gândurile slabe, pe cale să se stingă, ale lui Dinlay care plutea în derivă sub el. Hainele îi erau îmbibate de apă, îngreunându-l. Era relativ uşor să înoate în jos, urmărind coborârea lentă a lui Dinlay spre fundul bazinului.

– Edeard…