Gândurile lui Dinlay slăbeau.

Era întuneric. Rece. Edeard vedea o masă întunecată sau poate o percepea. Se împinse şi mai în jos, lovind apa cu cizmele grele, ca de plumb. Plămânii îi ardeau acum, făcând fiecare mişcare dureroasă. Ar fi chemat oraşul în ajutor, dar ştia că nu putea face nimic. Apa îi intra în nări, speriindu-l.

Mâna i se agăţă de ceva. Prin beznă se vedeau nişte puncte slabe de lumină. Nasturii lustruiţi de la tunica lui Dinlay! Pipăi frenetic cu degetele până când reuşi să apuce o bucată de stofă.

Acum tot ce am de făcut este să ajung la suprafaţă.

Îşi înclină capul şi privi în sus. Vedea oglinda argintie a suprafeţei apei. Drumul înapoi părea lung. Plămânii nu-l mai dureau chiar aşa de mult. Vederea îi era înconjurată de sclipiri roşii care pulsau la unison cu inima lui. Când lovi din nou apa, picioarele abia i se mişcară. Cizmele îl trăgeau în jos.

Oh, Madona, ajutor!

Ceva îl pocni în umăr. Televederea percepea ceva ca o linie subţire neagră.

– Edeard! Televorbirea combinată a lui Kanseen, Macsen şi Boyd striga la el. Edeard, apucă prăjina!

Erau prea departe.

Capătul prăjinii îl lovi din nou în umăr. Edeard îl înşfăcă. Brusc simţi că se mişcă în sus. Făcea un efort imens să nu-i dea drumul lui Dinlay. Apoi apa începu să devină mai luminoasă.

Erupse la suprafaţă, trăgând o gură emormă de aer. Cineva sări lângă el, şi îl susţinu pe Dinlay. Erau chiar lângă o platformă de ancorare. Mai multe mâini îl înhăţară de uniformă şi-l traseră pe scânduri în timp ce tuşea şi scuipa apă.

Faţa incredibil de neliniştită a lui Kanseen plana mare deasupra lui.

– Oh, Madona! Edeard, eşti bine?

El dădu din cap, ceea ce îi provocă un alt acces de tuse. Mâinile îl pălmuiau tare pe spate în timp ce se rostogolea într-o parte, vomitând un lichid incolor şi dezgustător.

Macsen şi câţiva gondolieri îl trăgeau pe Dinlay pe platformă; sângele continua să curgă din rana de la şold. Boyd era în apă, cu faţa palidă.

– Dinlay! chemă Edeard slab.

– Am telestrigat pentru un medic, îl asigură Kanseen. Rămâi culcat.

Edeard refuză. Îl privi pe Macsen cum începe să-i dea lui Dinlay sărutul vieţii. Era a treia oară în viaţa lui când era lovit de forţa anarhiei şi distrugerii. Întâi ambuscada din pădurea de pe drumul de întoarcere de la Witham. Apoi distrugerea satului Ashwell. Şi acum, asta. Era prea mult.

– Nu! scuipă.

Nu din nou. Nu voi permite ca acest lucru să se întâmple. Oamenii nu pot trăi aşa.

– Edeard, rămâi pe spate! îi ordonă Kanseen aspru.

– Unde este? Unde e Arminel?

– Încetează!

Se ridică în picioare, clătinându-se uşor în timp ce se uita în jur, respirând rar şi adânc. Marginea bazinului era înţesată de oameni, toţi priveau în jos la platforma de ancorare. Se întoarse spre Bazinul Birmingham. Majoritatea gondolelor se opriseră în timp drama era în desfăşurare.

Una se mişca. Rapid.

Edeard clipi, scoţându-şi apa sărată a bazinului din ochi şi biciuind cu televederea până la gondolă.

Arminel stătea pe bancheta din mijloc. Ridică trist din umeri la Edeard. Gândurile îi străluceau cu un regret vesel. Era ca şi cum ar fi pierdut un meci de fotbal. Nimic mai mult. Sigur, nimic important. Vor juca un alt joc într-o zi, şi atunci rezultatul ar putea fi diferit.

Furia îl părăsi pe Edeard, scurgându-se ca apa care picura din hainele sale îmbibate. Se simţea straniu de calm.

Unul dintre gondolierii care se uitau peste umărul lui Macsen făcu un pas înapoi speriat.

– Edeard? spuse Kanseen cu o voce scăzută.

Nu ştia că un astfel de lucru este posibil, pur şi simplu îl făcu. Nu avea de ales. Ca şi înainte, gondola lui Arminel se mişca prea repede. Nu-l vor putea prinde niciodată, nu-l vor aduce niciodată în faţa justiţiei. A treia mână a lui Edeard se întinse către apa de lângă platforma de ancorare şi o stabiliză.

– O să pun capăt porcăriei, declară el cu putere. Într-un fel sau altul.

Edeard păşi pe peticul de apă pe care îl controla. Un suflu de uimire se ridică de la spectatorii de pe marginea Bazinului Birmingham. Edeard rânji şi mai făcu un pas. Şi încă unul. Îşi mută a treia mână fără probleme, păstrând întotdeauna marginea peticului stabilizat în faţa lui.

Rânjetul lui Arminel se şterse. În partea din spate a ambarcaţiunii, cei doi gondolieri se opriră din manevrarea prăjinilor, uitându-se cu teamă la Edeard care traversa bazinul spre ei. Se lăsase o tăcere deplină în timp ce se îndrepta hotărât spre ambarcaţiune. Fiecare gondolă din Bazinul Birmingham se oprise acum. Gondolieri şi pasageri se uitau cu uimire şi emoţie cum Edeard trecea pe lângă ei.

– Mişcaţi-vă! strigă Arminel furios la gondolieri. Scoateţi-ne de-aici!

Aceştia nu răspunseră. Cei doi bandiţi care stăteau pe bancă lângă Arminel îşi ridicară încet mâinile, evitând să-l privească.

Edeard era la zece metri distanţă când Arminel îşi coborî o mână la brâu unde avea revolverul vârât în centură. Putea simţi incertitudinea omului, frica lui. Ca un animal încolţit. Nimeni nu mai avea de ales acum.

În timp ce parcurgea ultimii metri până la gondolă, Edeard îşi deschise mintea şi televorbi cu toată puterea lui.

– CA SĂ ŞTIE TOATĂ LUMEA. PENTRU CA NICIUN JUDECĂTOR SAU AVOCAT SĂ NU PUNĂ LA ÎNDOIALĂ ACEASTĂ ZI.

Şi le dărui vederea lui.

Tot Makkathranul, de la primarul din Palatul Orchard până la marinarii din cartierul portului, văzu o gondolă cu patru bărbaţi ghemuiţi cu mâinile puse peste urechi. Al cincilea stătea drept, privindu-l cu ură, în timp ce prindea revolverul cu mâna şi îl trăgea din centură. Simţiră gura lui Edeard mişcându-se.

– Ei bine, banditule, vremea ta în oraşul