Mii de oameni așteptau în Golden Park, în ciuda aerului rece al nopții. A fost multă agitație după anunțarea rezultatului votului din Sampalok. Suporterii lui Owain s-au dus abătuți acasă, dând din cap cu consternare și bolborosind dezaprobator în întuneric. Susținătorii lui Finitan s-au deplasat nerăbdători până la Canalul de Centură. Un cordon de polițiști tineri și solizi au trebuit să se lupte pentru a-i împiedica pe câțiva dintre cei prea entuziaști să cadă în apă.

Finitan a apărut în balconul cu vedere la Golden Park, iar aplauzele au atins niveluri asurzitoare. Și-a început discursul de mulțumire, dar nu toți adepții îl ascultau. Sticlele erau trecute din mână în mână. Grupuri de muzicieni ambulanți începuseră să cânte, îndemnând oamenii să danseze. Petrecerea din Golden Park avea să dureze până în zori.

Edeard era unul dintre cei care nu s-au deranjat să asculte discursul. El și-a croit drum înapoi la conacul Culverit, unde îl aștepta Kristabel, și au sărbătorit în felul lor.

Kristabel îl făcu pe Edeard să aștepte. Nu-i venea să creadă. Tradiția era un lucru, dar el stătea în fața Bisericii Madonei cu televederea orașului fixată pe el, în timp ce minut după minut treceau lent într-o singurătate dureroasă. Tradiția spunea că mirelui nu-i era permis să-și folosească propria televedere pentru a verifica și a vedea dacă mireasa era pe drum. Așa că stătea acolo și îndura.

Mirosul de polen – dulce atunci când el și Dinlay intraseră în biserică – era acum copleșitor, amenințând să-l facă să lăcrimeze. Se părea că jumătate din Câmpia Iguru fusese deposedată de frunze pentru a decora biserica uriașă. Trupa de la Breasla Muzicienilor cânta și cânta, repetând aceeași melodie, care devenise mai mult un bocet de înmormântare. Când aceleași note teribile au început încă o dată, a scrâșnit din dinți, dorindu-și să fi pledat mai insistent pentru ca Dybal să cânte pentru el, dar prietenul său alesese să cânte la recepția din seara aceea. Își mută greutatea de pe un picior pe altul. În fața lui, statuia de marmură albă ca zăpada, înaltă de nouă metri, a Madonei se uita în jos nevinovată, cu brațele înălțate, chemându-i pe Lorzii Cerului pe Querencia. Sculptorul îi făurise o expresie enigmatică. Era aproape ca și cum și-ar fi privit congregația pentru a o judeca. Desigur, oricine stătea în fața stranelor – curios, exact pe locul unde trebuia el să aștepte – părea subiectul dezaprobării ei. Mutându-se de pe un picior pe altul, se gândi că ea trebuie să fi știut că într-o zi Edeard se va căsători în biserica ei, că premoniția ei o avertizase cu privire la sacrilegiu. Altfel, de ce l-ar privi cu atâta asprime?

Un alt minut pierdut. Mintea lui începu să evoce tot felul de orori care ar fi putut-o asalta pe Kristabel. Știa că a plecat de la conacul Culverit, tradiția îi permitea măcar atât. Aceeași tradiție care susținea că mireasei îi era permis să se răzgândească doar între casa ei și biserică.

Dar Kristabel nu i-ar face una ca asta. Deci, ar fi putut fi asasinată, sau răpită, sau poate gondola s-a răsturnat. Deoarece Kristabel nu l-ar abandona. Deci, unde Honious era?

Edeard a început să trișeze, folosind simțurile orașului pentru a examina biserica. Nu televederea. Așadar, nicio încălcare a tradiției. La naiba, până și eu gândesc ca un avocat acum. Aproape fiecare Mare Familie din Makkathran era reprezentată. Excepțiile notabile erau Stăpâna Florrel, care reclamase o durere de cap cu o oră înainte de începerea slujbei, scuzându-și astfel absența. Cei din familia Gilmorn erau, de asemenea, absenți, la fel ca și Norret, cea a locotenentului Eustace. Căpitanul Larose, însă, era acolo și părea amuzat de disconfortul Mergătorului-Pe-Apă. Marele Maestru Owain stătea în stranele rezervate demnitarilor breslelor. Pierderea alegerilor nu părea să-l fi afectat deloc. Continua să-și păstreze atitudinea distantă la fiecare întâlnire. Macsen și Kanseen erau aproape invizibili printre Maeștrii Cartierelor, hainele lor colorate amestecându-se cu ale celorlalți. Deși nu se vedea Kanseen, în ultima vreme începuse să facă unele comentarii acide referitor la cine va ajunge primul, conacul sau copilul. Secțiunea rezervată familiei mirelui era neobișnuit de mică, dar Kristabel alocase mai multe strane pentru propria familie și prieteni. Edeard gândea însă că era suficient de bine susținut de o duzină de polițiști și de Bijulee și Dybal, și Setersis, și Isoix, și Topar și alții pe care îi întâlnise de când se afla în oraș, în frunte cu primarul Finitan însuși. Singurul său regret real era Salrana, care trimisese o scrisoare politicoasă de scuze, susținând că atribuțiile sale nu îi permiteau să participe. Ea era cea mai apropiată de familia lui, dar din ziua exilului se înstrăinaseră complet. Fiecare încercare de împăcare pe care o făcuse fusese respinsă. Știa că se afla încă la biserica din Ysidro, îndeplinindu-și cu evlavie atribuțiile. De cele câteva ori când o căutase cu televederea fusese întristat de modul în care bucuria părea să fi dispărut din viața ei. Îmbătrânise în mod inexplicabil, devenind retrasă și sumbră. Aceasta era o Salrana mai rece, mai hotărâtă.

Regretă privirile aruncate pe furiș și renunță. Spre uimirea sa, a trebuit să admită că și ea se schimbase, la fel ca el. Salrana și Edeard, care trăiseră în Ashwell, dispăruseră pentru totdeauna acum.

Sunetul aplauzelor pătrunse în biserică, iar inima lui Edeard începu să bată mai repede. Mariajul lor nu era o sărbătoare oficială, deși, când ajunseseră el și Dinlay, în fața bisericii era o mare de oameni.

În sfârșit! Trupa de muzicieni își întrerupse cântecul mizerabil. Auzi foșnetul de stofă când corul novicelor se ridică în picioare. Apoi, lumina se schimbă perceptibil în timp ce ușile mari se deschideau. Dinlay se apropie de el, zâmbind larg.

– Prea târziu să se răzgândească acum, îi murmură lui Edeard.

Răspunsul nimicitor se pierdu în timp ce organistul începea marșul de nuntă. Edeard nu mai auzise