să-i omoram pe indivizii ăştia? Avioane nu mai avem, vapoare nu mai avem, trupele noastre cele mai bune au dat ortul popii, nu ştiu ce bombă specială a distrus Hiroshima în câteva secunde. Noi ori vom fi izgoniţi din Manciuria, ori omorâţi, iar China va aparţine din nou chinezilor. Am omorât deja o mulţime de chinezi şi nu cred că are importanţă dacă mai adăugăm câteva cadavre la numărătoare, dar ordinul e ordin şi trebuie să mă supun. Ieri am ucis tigri şi leoparzi, azi oameni. Uitaţi-vă bine, domnule doctor, este şi acesta un mod de a muri. Sunteţi doctor Şi pun pariu că sunteţi obişnuit cu bisturiul, sângele şi măruntaiele, dar nu cred că aţi văzut în viaţa dumneavoastră pe cineva murind de la o bâtă de basebali.

  Locotenentul i-a ordonat caporalului să-l aducă pe jucătorul numărul 4 la marginea gropii. I-au prins iar mâinile la spate, l-au legat la ochi şi l-au pus să îngenuncheze. Era un tip înalt, bine făcut, cu braţe groase ca nişte coapse. Locotenentul a chemat soldat, i-a dat bâta şi i-a ordonat să-l omoare. Soldatul a poziţie de drepţi şi a salutat înainte de a întinde mâna bâtă, dar după ce a luat-o, a rămas paralizat locului. Se Pare că nu concepea să omoare un chinez cu o bâtă de basebali.

  — Ai jucat vreodată basebali? L-a întrebat locotenentul pe s°ldat (cel căruia urma să-i crape ţeasta un paznic rus într-o mină din Siberia).

  — Nu, niciodată, răspunse el cu voce tare.

  Atât în satul din Hokkaido în care s-a născut, cât şi în cel

  Jn Manciuria în care a crescut erau familii prea sărace ca să-şi permită mingi şi bâte de basebali. Şi-a petrecut copilăria

  ^t fugind pe câmp, prinzând libelule şi mimând lupta cu săbii; folosindu-se de beţe. Nu jucase niciodată baseball şi nici măcar nu văzuse cum se joacă. Era prima oară în viaţa lui când ţinea în mână o bâtă de baseball.

  Locotenentul l-a învăţat câteva elemente de bază şi i-a făcut chiar o mică demonstraţie de ţinere şi învârtire a bâtei.

  — Vezi? Cel mai important lucru este să ştii să te răsuceşti din şold, mârâi el printre dinţii încleştaţi, începi cu o balansare din spate şi te răsuceşti de la talie în jos. Vârful bâtei îşi urmează cursul în mod firesc, înţelegi? Dacă te concentrezi prea mult asupra ei, ţi se încordează muşchii, toată forţa trece în degete şi pierzi răsucirea firească a şoldului.

  Soldatul nu a înţeles mare lucru din ce-i explicase1 locotenentul, dar şi-a scos echipamentul greu după cum i se ordonase şi a început să exerseze. Toată lumea se uita la el. Locotenentul şi-a pus mâinile peste ale soldatului ca să-i arate concret ce are de făcut şi să-i ajusteze poziţia. Era bun dascăl. Deşi cam greoi în mişcări, bâta a început destul de repede să vâjâie în aer, compensând stângăcia cu muşchii pe care şi-i făcuse pe vremea când muncise la câmp.

  — Merge destul de bine, spuse locotenentul, ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Acum încearcă să-l loveşti dintr-o singură mişcare, una ca lumea, ca să nu sufere prea mu” individul.

  De fapt, locotenentul ar fi vrut să zică: Nici eu n-am chef să ucidem un om cu bâta de baseball. Cui naiba i-a venito idee atât de stupidă? Dar nu putea să recunoască aşa ceva în faţa unui inferior.

  Soldatul păşi în spatele chinezului îngenuncheat şi legat lj, ochi. Soarele era destul de puternic încă, deşi se pregătea apună. Când a ridicat soldatul bâta, umbra ei s-a alungit' pământ. Foarte straniu, gândi medicul veterinar. Locotenei a avut dreptate: n-am văzut în viaţa mea un om ucis cu de baseball. Soldatul ţinu bâta ridicată destul de mult Veterinarul i-a văzut vârful tremurând.

  Locotenentul s-a întors către soldat şi i-a făcut se acţioneze. Acesta respiră adânc, se balansa în spate şi apoi| cu toată forţa în capul chinezului. S-a descurcat uimit bine. Procedase exact cum fusese instruit. Bâta lovi es spatele urechii şi-şi urmă cursul, fărâmiţându-i capul. Cbnu apucă să mai scoată nici un sunet. Se clătină puţin prăbuşi imediat, lovind pământul cu obrazul. Din urechi îi ţâşnea sânge. Nu s-a mai mişcat. Locotenentul s-a uitat la ceas. Cu bâta în mână, soldatul rămase privind în gol, cu gura căscată.

  Locotenentul era omul care ducea o treabă până la capăt. A aşteptat un minut ca să se convingă de faptul că tânărul chinez nu mai mişca, iar apoi s-a adresat doctorului.

  — Sunteţi amabil să constataţi dumneavoastră moartea?

  Medicul veterinar s-a îndreptat spre chinez, a îngenuncheat şi i-a scos legătura de la ochi. Aceştia erau larg deschişi, daţi peste cap, iar din ureche îi curgea sânge de un roşu aprins. Prin gura întredeschisă i se vedea limba răsucită. Din pricina impactului, gâtul i se strâmbase într-un unghi foarte ciudat. Pe nări i-au ţâşnit cheaguri de sânge, iar o muscă mare s-a şi instalat într-una din ele ca să-şi depună ouăle. Ca să se asigure, doctorul i-a luat şi pulsul. Nu mai avea puls, oricum nu acolo unde ar fi trebuit să existe. Tânărul soldat a pus capăt vieţii chinezului solid cu o singură lovitură de bâtă – ca să nu mai spunem că era prima lovitură din viaţa lui! Medicul veterinar i-a făcut un semn cu capul locotenentului, asigurându-l că omul era fără îndoială mort. Se pregătea să se ridice, când a avut senzaţia că lumina soarelui a crescut în intensitate.

  În clipa aceea tânărul chinez cu numărul 4 s-a ridicat în capul oaselor de parcă tocmai atunci s-ar fi trezit. L-a apucat pe doctor de încheietura mâinii fără pic de ezitare, sau cel puţin aşa li s-a părut celor care priveau scena. Totul s-a petrecut într-o fracţiune de secundă. Doctorul nu mai înţelegea nimic, era sigur că omul murise. Cu o ultimă fărâmă de viaţă, care răsărise nu se ştie de unde, chinezul îl strângea pe doctor de mână ca într-o menghină de oţel. Cu ochii