merge oriunde și că putea avea orice dimensiune. De fapt, modificarea structurii întregului etaj ar fi o chestiune simplă pentru el dacă ea ar fi acceptat să aștepte să se ajusteze pereții. Kristabel concedie pe toată lumea când el a început să-i explice asta.

– Nu m-am gândit să modific atât de mult lucrurile, a recunoscut ea. Nimic nu se schimbă niciodată în Makkathran.

– Acum se poate. Privi în jurul salonului mare în care se aflau. De fapt, ce zici de ceva mai multe ferestre aici? Să lăsăm mai multă lumină înăuntru?

– Dar scările principale? a întrebat ea emoționată. Poți să le schimbi? Cele din noul conac al lui Kanseen sunt de fapt utilizabile.

– Credeam că nu mai întrebi.

Julan și Mirnatha au lipsit ostentativ de la cina din grădina de la etajul al zecelea în acea seară, făcând un spectacol întreg și spunând cât de mult doreau să mănânce cu familiile de la nivelul al nouălea.

– Nu va dura, a spus Kristabel în timp ce sorbeau un vin alb spumant sub o copertină mare și albă de voal. Lumânări lungi fuseseră aprinse între ghivecele cu orhidee și jardinierele pline de regina-nopții. Luminile portocalii ale orașului începeau să strălucească în amurg, lungind umbrele. Edeard nu-și putea imagina un cadru mai romantic. Nicio mulțime de cetățeni ai Makkathranului, se pare. Amândoi au trebuit să arunce o ceață de izolare pentru a îndepărta televederile curioase.

– Dar putem profita pentru câteva zile, a spus el.

Era aproape o rugăminte.

– Trebuie să te întorci la secția Jeavons mâine. Tu ești căpitanul, la urma urmei. Și Finitan va dori să vorbească cu tine, iar Macsen va avea o duzină de probleme.

– Știu. Au fost foarte politicoși că nu ne-a apelat azi.

– Am televorbit cu Kanseen mai devreme. Mi-a spus că conacul e aproape complet, din câte își poate da ea seama. Ar vrea ca tu să confirmi că s-a terminat creșterea ca să poată începe să-și comande accesoriile și materialele.

– Bine, a spus el fără tragere de inimă. Voi verifica mâine.

Mâna ei coborî pe a lui.

– Mai avem seara asta.

– Și fiecare noapte.

– Știi ce vreau să spun. Mâine, noile noastre vieți vor începe cu adevărat.

– Știu.

– Dar mai sunt câteva ore până atunci.

Când Edeard a intrat în secția Jeavons la prima oră în dimineața următoare, constată că Dinlay făcuse față admirabil în timpul absenței sale. Era aproape iritat de asta, dar nu te puteai pune cu documentele. Iar Dinlay fusese foarte meticulos și înregistrase totul. Aruncând o privire la noile grafice agățate în biroul său, Edeard văzu că patrulele ieșiseră la timp, listele de serviciu erau completate, banii alocați și cheltuiți, calendarele stabilite. Fuseseră făcute arestări, dar în ultimul timp polițiștii aveau tendința de a emite avertismente pentru orice ticăloșie descopereau. Se întâmpla destul de des. Numai recidiviștii erau aduși acum în fața judecătorilor. Formarea stagiarilor mergea, de asemenea, bine. Chiar și Marcol se părea că avea să treacă examenele la timp pentru absolvirea de luna viitoare.

– Deși este puțin probabil, a recunoscut Dinlay. S-a făcut un pariu, dacă vrei să pui jos niște bani.

– Nu cred că ar fi potrivit, a spus Edeard. Nu era chiar comentariul pe care îl aștepta de la prietenul său. Dar nu-i putea găsi nicio altă vină. Deci, ce altceva s-a întâmplat?

– A fost liniște de fapt. În oraș cel puțin. Primim încă refugiați, ceea ce generează o mulțime de discuții despre modul în care sunt repartizate clădirile rămase goale. Oamenii voiau să-și mute acolo copiii.

– Nu știm cât de multe locuințe neocupate există? Vreau să spun, acest lucru va fi o problemă?

– Mă aștept ca Breasla Grefierilor să cunoască numărul lor real.

– Sunt sigur că știu, par să știe absolut totul. Și, oricum, e problema lui Finitan, nu-i așa?

– Da. Ai dreptate.

Edeard stătea în spatele biroului moștenit de la Ronark. Ca și încăperea, era întunecat și funcțional. Sincer, un pic monoton și deprimant pentru gustul lui. Privi în jur, la zidurile înalte, ușor curbate, cu ferestrele lor mici și ovale. Nu era de mirare că era atât de sumbru. Materialul orașului era de un maro murdar cu dungi ciudate verticale roșietice, ca și cum cineva ar fi vărsat vopsea colorată peste ele cu mult timp în urmă.

Dinlay plecă să conducă o echipă în patrulare. Edeard începu revizuirea jurnalelor secției. Nu avea niciun rost, biroul îl tot distrăgea. Se concentră până la gândurile orașului și făcu unele sugestii de modificare. Extinderea ferestrelor, schimbarea culorilor pereților într-un albastru-pal plăcut, adaptarea rozetelor de iluminat ca să strălucească alb. Cam la fel cum făcuse la etajul al zecelea al conacului Culverit în acea dimineață. Aici schimbările vor fi terminate într-o săptămână, dar acasă vor dura mai mult. Kristabel încă cocheta cu ideea de a schimba întregul aspect.

Chiar și după ce a început schimbările din birou, jurnalele tot nu-l interesau. Își trimise televederea la Palatul Orchard.

– Chiar mă întrebam cât îți va lua, a spus Finitan.

Sanctuarul oval nu se schimbase. Edeard se așteptase ca Finitan să-și pună amprenta imediat, dar la o săptămână după alegeri acesta spusese că are lucruri mai importante la care să se gândească decât mobilierul. Așa că biroul imens era încă acolo, în mijloc, cu furnirul său întunecat și lucios strălucind ca oglinda. Scaunul înalt, căptușit cu catifea, din spatele lui era tot o relicvă a lui Owain. Dar Edeard a recunoscut cupele de argint în care ge-cimpanzeii turnau ceaiul. Iar fostul primar nu folosise genistari aici.

Finitan adusese leagănul de ou de genistar din biroul său din Turnul Albastru. Dar aici era așezat gol pe birou. Topar se așeză lângă Edeard, refuzând însă ceașca de ceai.

– Ei bine, a început Finitan, am reușit să supraviețuim douăzeci de zile fără tine.

– Da, domnule, a spus Edeard.

– Orașul nu prea mai este o problemă. Oamenii