– Oh, Madona. Edeard își puse ceașca de ceai rece înapoi pe birou. Când plecăm?

În ciuda tuturor lucrurilor prin care trecuse în Makkathran, orașul îl moleșise, a recunoscut Edeard a doua zi. O viață ușoară era o capcană în care era ușor să cazi. Viața la drum era un memento brusc al felului în care obișnuia cândva să trăiască. Să facă tabără în fiecare noapte. Să aibă grijă el însuși de genistari, în loc să ceară asta unui servitor. Să adune lemne pentru a face focul. Să-și facă de mâncare. Să doarmă sub o pătură și o cuvertură impermeabilă sub cerul împânzit de nebuloase. Și așa era destul de frig. Dar, după a treia zi, nu au mai avut nici măcar un foc, de teamă că vreun grup de bandiți l-ar putea observa, și se aflau deja sus în Munții Donsori.

Dar cu asta se descurca mai bine decât Dinlay și Macsen. Erau cu adevărat băieți de la oraș. Așa că își atenuă propriul disconfort, bucurându-se de al lor.

În a treia noapte după ce ieșiseră pe Poarta de Nord au campat pe unul din versanții Muntelui Iyo, la o jumătate de zi călare de drumul principal prin munți. Traficul era aglomerat, o mulțime de caravane și căruțe și trăsuri zăngănind de-a lungul căilor pavate cu dale late și care șerpuiau pe pantele accidentate. Dar toate erau însoțite de haite de ge-lupi. Călătorii mai bogați aveau, de asemenea, propriii lor paznici. Mai erau și patrulele zilnice ale echipelor miliției locale. Cei din grupul lui Edeard mergeau deghizați în negustori, ceva destul de comun de văzut pe drumuri. El și Topar erau însoțiți de Boloton, un fost șerif din Oki care își petrecuse peste jumătate din cei șaptezeci de ani ai săi patrulând în zona rurală. Cel de-al doilea companion al lui Topar era Fresage, un bărbat uriaș al cărui trup era tot numai mușchi, un alt tip care trăia în aer liber și care fusese membru al unei miliții de provincie din sud, iar timp de zece ani servise ca gardă de coastă. La rândul său, era bun prieten cu Verini, născut într-o familie de caravană, care își luase o pauză de zece ani de la eternele rute comerciale pentru a căuta noi piețe și pentru a învăța drumurile din diferite teritorii. Era apoi Larby, care avea manierele unui fiu de Mare Familie, dar care se simțea confortabil cu viața nomdă și știa să mânuiască un pistol. Le spusese puține despre trecutul lui, dar Edeard bănuia că servise familiile într-un mod nu prea diferit de Argian.

Și cu asta, rămâneau doar Dinlay și Macsen pentru a le completa numărul. Până la sfârșitul primei zile, cu trupul dureros de cât călărise, Edeard începu să-și spună că nu ar fi trebuit să le ceară să-l însoțească. Macsen se dovedise a fi deosebit de dificil de convins. Era, în mod firesc, îngrijorat pentru Kanseen, care trebuia să nască în câteva săptămâni. Cu toate acestea, au îndurat și au învățat destul de repede de la ceilalți. Nu faptul că nu s-ar adapta îl preocupa pe Edeard. Principala sa îngrijorare era că lipseau toți trei din Makkathran. Un astfel de lucru ar fi vizibil pentru orice minte bănuitoare. Cineva cu o poziție înaltă în guvern și care colabora cu bandiții i-ar putea avertiza – chiar dacă n-ar ști exact în legătură cu ce. Și ar fi dificil să trimită vorbă aici, înaintea grupului lui Topar.

În timp ce înaintau, principala lor sursă de informații erau ceilalți călători. Nici măcar nu trebuia să pună întrebări dificile. Cei care erau frecvent pe drumuri aveau informații de neegalat. Zvonurile despre un grup de bandiți erau numeroase. Mai fusese un raid după Northford, în cătunul Regentfleet. Cinci familii ucise și clădirile incendiate. Guvernatorul local ceruse ajutorul regimentelor de miliție ale Makkathranului pentru a-i prinde pe răufăcători. Regentfleet se afla incomod de aproape de Sandmarket, capitala provinciei.

– Se îndreaptă, deci, spre sud, a spus Topar, atunci când a auzit pentru prima dată vestea despre Regentfleet.

Motiv pentru care au părăsit în cele din urmă drumul principal pentru a pătrunde singuri pe terenurile înalte. Era greu de înaintat, chiar și pentru stoicii ge-cai, un tip care îmbina calități de mare rezistență cu cele de viteză. Nu erau la fel de rapizi precum caii tereștri, dar aveau totuși puterea de a păstra un ritm de mers constant chiar și pe pantele stâncoase, departe de drum.

Topar i-a condus de-a lungul marginii pădurilor care dominau pantele de mijloc. Păduri de copaci kalkand înalți și fusiformi, al căror frunziș albastru-auriu se răsucea în spirale strânse iarna.

În a treia zi au făcut tabăra sub ramurile mari și lăsate care picurau o sevă neplăcută ceroasă din conurile lor cu spori stacojii proaspăt înfrunzite. Un mic pârâu se prelingea pe o parte, îngăduind cailor și ge-lupilor să se adape. În acea noapte și-au trimis ge-vulturii să dea târcoale în jurul piscurilor și să coboare în picaj prin văi. Păsările mari aveau o abilitate pe care Edeard nu o cunoscuse până atunci, respectiv o vedere de noapte aproape perfectă. Nu erau culori în imaginea pe care o primea de la ei: lumea peste care zburau era scăldată în nuanțe de gri, dar contururile erau clare și reale. Edeard putea vedea alergând creaturi mici, perfect vizibile însă pentru păsările care alunecau în tăcere deasupra lor.

– Ești încă tânăr, poți deveni încă ucenic la Turnul Albastru, i-a spus Topar batjocoritor atunci când Edeard a remarcat această trăsătură a păsărilor.

La fel ca și Breasla Armurierilor, maeștrii de la Turnul Albastru păstrau secrete care ar fi putut lucra în avantajul lor.

Ge-vulturii nu au găsit nimic în acea noapte. Topar și Edeard i-au chemat înapoi în primele ore ale dimineții pentru a se odihni înainte de a ridica tabăra.

Edeard se trezi