la sunetul vocii lui Dinlay care blestema puternic, țopăind pe un picior în timp ce își ținea cealaltă cizmă ridicată. Ochelarii erau încă pe sulul pe care îl folosise drept pernă, astfel încât fața lui era schimonosită în timp ce își mijea ochii la cizmă.

– La dracu’!

Toți și-au ridicat capetele, folosindu-și televederea pentru a scana în jur, temându-se că fuseseră descoperiți. Toată lumea în afară de Macsen, care stătea de veghe. El rămăsese netulburat, așezat pe un trunchi bătrân căzut la pământ, urmărindu-l pe Dinlay cu un amuzament rece.

– Blestemat să fie Honious!

Dinlay făcu un pas greșit înapoi, împiedicându-se de un bolovan. Ateriză dur în fund și scoase un geamăt de disperare. Edeard tresări, empatizând cu arsura de durere care izbucni din mintea prietenului său.

– Ce? Ce? răbufni Dinlay.

– Ești în regulă? îi strigă Macsen al cărui glas era mult prea calm.

Asta generă o expresie de neîncredere pe fața lui Edeard. Când își împinse televederea în cizma lui Dinlay, găsi în bombeul acesteia un terci, care fusese înainte un gândac utog, o insectă locală cu o carapace țepoasă.

– Tu ai…? gâfâi Dinlay ofensat. Tu ai…?

– Eu ce? a întrebat Macsen inocent.

Ceilalți râdeau acum în timp ce Dinlay începu să tremure, în parte din cauza vânătăii de pe fese, în parte, de frig. Era îmbrăcat doar într-o cămașă subțire și indispensabili de bumbac.

– Fie ca Madona să se cace pe tine de la o înălțime cât mai mare, mormăi Dinlay negru la față.

Își trase cu a treia mână ochelarii pe față, apoi începu să scoată rămășițele zdrobite ale gândacului din cizmă.

– Copii, copii, a spus Fresage dând din cap. Își împinse pătura la o parte și se ridică greoi, îndoind și desfăcând brațele pentru a scăpa de cârceii pricinuiți de dormitul pe terenul accidentat.

Edeard îmbrăcă un pulover gros și se ridică în picioare. Nu se simțise niciodată confortabil să zacă culcat. O examinare atentă cu televederea a propriilor cizme îi arătă că nu fuseseră folosite drept cuib de către insecte, așa că le încălță. Topar, care apucase un pistol imediat ce se trezise, îi aruncă lui Macsen o privire dezaprobatoare, jucându-se cu siguranța acestuia.

Boloton și Larby au început să-și ruleze păturile de dormit. Acum, după ce cizma era curată, Dinlay își îndreptă atenția spre degetul de la picior. Câțiva țepi de utog se agățaseră de ciorapii de lână. I-a scos unul, câte unul.

– Foarte bine, i-a spus Edeard lui Macsen. Exact așa mi-am închipuit că se poartă un Maestru de Cartier.

Verini rânjea, împreună cu ceilalți.

– Cum naiba ați reușit voi trei să goliți orașul de bande? întrebă el meditativ.

Macsen îl fulgeră pe Edeard cu un rânjet profund vinovat.

– Ești atât de patetic, mormăi Dinlay.

– Trebuia să fac ceva ca să rămân treaz, murmură Macsen și luă un ceainic de pe plita mică în care ardea ulei de Jamolar. Vrea cineva ceai?

– Ești și tu bun la ceva, răspunse Fresage batjocoritor.

– La lucruri puține și rare, dar în acelea excelez.

Edeard și Dinlay s-au privit.

– Nu asta spune și Kanseen, a declarat Dinlay plin de sine, trăgându-și cizma pe picior.

Edeard îi întinse cana lui Macsen.

– Ești un dobitoc, i-a zis el, rânjind, în timp ce prietenul lui turna apa clocotită.

– Da, și asta e pe partea de plus.

Edeard agită în ceașcă unul din pachețelele de pânză cu ceai legate de mână pentru el de menajera de la etajul al zecelea. Ceilalți îl ironizaseră fără milă pentru ele, dar ajunseseră să le „împrumute“ la fiecare masă.

– Cât o să mai dureze asta? a întrebat Dinlay scoțându-și și el cana.

– Cu toată întinderea asta de terenuri pustii, nu sunt foarte multe locuri în care bandiții să se poată ascunde, a răspuns Topar, sorbind din ceai. Ciobanii folosesc izlazurile înalte pentru pășunat, și acum se face frig aici sus.

– Își vor găsi vreo jumătate de duzină de locuri de tabără îndepărtate, a spus Fresage, și se vor muta de la unul la altul.

Edeard aruncă văii dinspre sud o privire pătrunzătoare. Munții Donsori nu erau lanțul cel mai înalt de pe Querencia, dar cele câteva calote de zăpadă se prelungeau din nou în jos, în timp ce ultimele săptămâni de vară se scurgeau. Pădurile care sufocau pantele de mijloc își schimbau culoarea, iar frunzele de pe copacii kalkand dominanți căpătau umbre cafenii și începeau să se contracte. Sub linia arborilor, pantele joase blânde aveau o tentă galbenă. Iarba lipsită de apă în timpul lunilor uscate de vară tocmai începea să guste ploaia din nou. Smocurile terciuite de oile, vitele terestre și turmele rătăcitoare de chamalani nativi încolțeau scoțându-și ultimele vârfuri zburlite înainte ca zăpezile să vină iar. Solul de pe aceste meleaguri îndepărtate nu era suficient de bogat pentru a fi cultivat în ferme. Erau doar câteva stâne de vite izolate, și atât. În ciuda norilor din jurul vârfurilor, aerul era minunat de limpede. Vizibilitatea se întindea pe kilometri.

– Dacă ar fi să se deplaseze neobservați, ar trebui s-o facă printre copaci, a spus Larby.

– Și taberele ar trebui să fie în raza satelor, a fost de acord Topar, arătând spre vârful Muntelui Alvice din capătul de sud-est al văii. Există un platou dincolo de creastă, cu mai multe sate. Sandmarket este la o zi călare dincolo de el.

– Este un tip de zonă potrivită pentru ei, a fost de acord și Boloton. Retrasă, dar în direcția Regentfleet.

Edeard era sigur că aveau dreptate, dar nu a zis nimic. Era mulțumit că măcar o dată altcineva lua toate deciziile. Topar nu spusese cât de mult era pregătit să stea aici și să încerce să-i urmărească pe bandiți, dar aveau suficientă hrană pentru două săptămâni.

După ce au încălecat, Topar i-a condus spre Muntele Alvice. Ca și până atunci, au rămas pe lângă copaci pentru a evita