dinţii, îi vine să scuipe. Se gândeşte în acelaşi timp la femeia din bucătăria de la subsol şi la Katherine, la nevasta lui. Pentru că Winston este însurat — în orice caz, a fost însurat; probabil că încă mai este, pentru că nu ştie ca nevasta lui să fi murit. Parcă şi acum respiră mirosul cald şi înăbuşitor al bucătăriei de la subsol, un miros compozit, de ploşniţe, haine murdare şi parfum ieftin, de proastă calitate şi totuşi îmbietor, pentru că femeile de Partid nu se dau niciodată cu parfum şi nici măcar nu se aşteaptă nimeni de la ele să facă aşa ceva. Numai prolii folosesc parfumuri. In mintea lui, mirosul de parfum se leagă indisolubil de ideea de făcut amor.

În ziua când s-a dus cu femeia aia, a făcut primul pas pe-alături în doi ani de zile. Relaţiile cu curvele erau şi sunt interzise, bineînţeles, dar asta este una dintre regulile pe care, din când în când, poţi să-ţi iei inima în dinţi s-o încâlci. E periculos, dar nu este o problemă de viaţă şi de moarte. Dacă eşti prins cu o curvă, poţi să iei cinci ani într-un lagăr de muncă silnică; dacă n-ai făcut nici un alt delict, scapi cu atâta. Şi adevărul este că e destul de simplu, cu condiţia să te fereşti să fii prins asupra faptului. Cartierele sărace mişună de femei gata să se vândă. Pe unele le poţi tocmi şi cu o sticlă de gin, din care prolii nu au voie să bea. În mod tacit, Partidul tinde chiar să încurajeze prostituţia, ca debuşeu pentru nişte instincte care nu pot fi complet suprimate. Curvăsăria în sine nu prea contează, atâta timp cât are loc pe fugă şi fără nici o plăcere şi cât nu angajează decât femei dintr-o clasă inferioară şi dispreţuită. De neiertat este promiscuitatea sexuală între membrii Partidului. Deşi este una dintre crimele pe care le mărturisesc, fără excepţie, toţi acuzaţii în marile epurări, e greu de închipuit că aşa ceva chiar se poate întâmpla.

Scopul Partidului nu este numai acela de a împiedica un bărbat şi o femeie să formeze o pereche în care să-şi fie unul altuia fideli şi care ar fi, poate, mai greu de controlat. Scopul real, nedeclarat, este acela de a îndepărta orice plăcere din actul sexual. Nu dragostea constituie duşmanul, ci erotismul — în cadrul căsătoriei şi în afara ei. Toate căsătoriile între membri ai Partidului trebuie aprobate de o comisie specială şi, deşi niciodată nu s-a afirmat clar un asemenea principiu, cererea se respinge dacă respectivii dau cumva impresia că simt vreo atracţie fizică unul pentru celălalt. Singurul scop recunoscut al căsătoriei este dobândirea de copii care să servească Partidul, împreunarea sexuală trebuie privită ca o operaţie minoră, oarecum scârboasă, la fel cum ţi-ai face o clismă. Treaba asta iarăşi nu se spune niciodată verde în faţă, dar, în mod indirect, este vârâtă în capul fiecărui membru al Partidului încă din copilărie. Există şi organizaţii, ca Liga Tineretului Anti-Sex, care pledează pentru celibatul total la ambele sexe. Toţi copiii ar urma să fie dobândiţi prin însămânţare artificială — în Nouvorbă, artinsem — şi crescuţi în instituţii publice. Ceea ce, după cum îşi dă seama şi Winston, nu este ceva luat foarte tare în serios, dar, într-un anume fel, se potriveşte cu ideologia Partidului în general. Partidul încearcă să juguleze instinctul sexual, sau, dacă nu poate, atunci măcar să-l deformeze sau să-l mânjească. Nu înţelege de ce lucrurile stau aşa, dar i se pare normal să stea aşa. Iar în privinţa femeilor, eforturile Partidului sunt, în mare parte, încununate de succes.

Se gândeşte din nou la Katherine. Trebuie să fie vreo nouă, zece ani — poate chiar unsprezece — de când s-au despărţit. Curios cât de rar îşi mai aduce aminte de ea. Uneori, i se întâmpla să şi uite, zile în şir, că a fost odată însurat. Nu au stat împreună decât un an şi vreo trei luni de zile. Partidul nu îngăduie divorţul, dar mai degrabă încurajează despărţirea în cazurile în care nu apar copii.

Katherine era o fată înaltă, blondă, foarte dreaptă, care se mişca splendid. Avea o figură reliefată, acvilină, pe care o puteai numi nobilă, până când descopereai că în spatele ei nu se găsea mai nimic. Foarte repede după ce s-au căsătorit, Winston a ajuns la concluzia — probabil fiindcă pe ea o ştia mai îndeaproape decât pe oricine altcineva — că soţia lui avea, fără exagerare, mintea cea mai goală, mai vulgară şi mai cretină din câte îi fusese dat să întâlnească până atunci. Nu avea nici un gând în cap, care să nu fi fost vreun slogan şi nu exista idioţenie, absolut nici una, pe care să n-o fi putut înghiţi, dacă Partidul i-o punea în faţă. „Magnetofonul uman” — aşa o poreclise el în sinea lui. Şi totuşi, ar fi putut suporta să trăiască lângă ea, dacă n-ar fi fost vorba de un singur lucru — sexul. Cum o atingea, Katherine se crispa şi devenea rigidă. Când o îmbrăţişa, parcă ar fi ţinut în braţe un manechin de lemn. Şi mai era ceva ciudat: în rarele momente când şi ea îl strângea pe el la pieptul ei, îi dădea impresia că, în acelaşi timp, îl şi împingea la o parte cu toată puterea. Rigiditatea muşchilor ei reuşea să-i creeze impresia asta. Stătea acolo, cu ochii închişi, şi nici nu se împotrivea, nici nu participa, ci pur şi simplu se supunea. Era extraordinar de stresant si, după o vreme, devenise oribil. Chiar şi atunci ar fi putut suporta să trăiască lângă ea, dacă s-ar fî înţeles să rămână fără progenituri. Dar, destul de curios, Katherine era cea care nu voia aşa ceva, zicând că un copil trebuia făcut, dacă puteau. Aşa încât circul avea loc în continuare, o dată pe săptămână, foarte regulat, ori de câte ori nu intervenea câte ceva. Avea chiar obiceiul să-i reamintească dimineaţa, de parcă ar fi fost cine-ştie-ce care trebuia făcut în seara respectivă şi nu trebuia să uite. Avea două formule pentru treaba asta: prima era „să producem un