copil”, iar a doua, „datoria noastră faţă de Partid”; ei bine, da, chiar folosea expresia asta. În scurt timp, el a ajuns să aibă un sentiment de adevărată spaimă când se apropia ziua respectivă. Dar, din fericire, nu „produseseră” nici un copil, aşa încât, până la urmă, a acceptat şi ea să renunţe şi, la scurt timp după aceea, s-au despărţit.

Winston oftează în surdină, îşi ia tocul din nou şi scrie: …s-a aruncat pe pat şi, în clipa următoare, fără nici un fel de preliminarii, în cel mai vulgar şi mai oribil fel cu putinţă, şi-a ridicat fusta. Eu…

Îşi revede propria imagine, stând acolo, în lumina înfundat ă a lămpii cu gaz, cu mirosul de ploşniţe si de parfum prost în nări şi cu un sentiment de înfrângere şi duşmănie care, chiar şi în clipa de atunci, se suprapunea gândului la trupul alb al Katherinei, congelat pentru totdeauna de puterea hipnotică a Partidului. De ce trebuie să fie mereu aşa? De ce nu poate avea şi el o femeie numai a lui, în locul târfelor ălora-mpuţite, la câţiva ani o dată? Oricum, o partidă de sex adevărat este ceva aproape de neimaginat. Femeile Partidului sunt toate la fel. Abstinenţa este la fel de adânc înrădăcinată în ele, ca fidelitatea faţă de Partid. Exerciţiile fizice practicate cu grijă încă de mici, jocurile şi apa rece, prostiile care li se bagă în cap la şcoală, la Spioni şi în Liga Tineretului, discursurile, paradele, cântecele, lozincile, marşurile milităreşti, toate astea au alungat din ele sentimentele fireşti. Logica îi spune că trebuie să mai existe şi excepţii, dar sufletul lui a obosit să mai tot creadă aşa ceva. Toate sunt intangibile, aşa cum le cere Partidul să fie. Şi ceea ce vrea el, mai mult decât să fie iubit, este să spargă zidul ăsta de virtute, fie şi numai o dată în viaţă. Actul sexual înfăptuit cu succes înseamnă răzvrătire. Pofta sexuală înseamnă crimă-gândit. Presupunând că ar fî reuşit să trezească apetitul în Katherine, tot ar fi fost ca o seducţie, deşi era nevasta lui.

Dar trebuie neapărat să se elibereze şi de restul poveştii, aşa încât scrie:

…am dat lampa mai tare. Când am văzut-o în lumină…

După întunericul dinainte, lumina slabă a lămpii cu gaz i s-a părut foarte puternică. Era prima oară când o vedea pe femeia aia ca lumea. A făcut un pas spre ea şi pe urmă s-a oprit, plin de nerăbdare, dar şi de groază. Conştiinţa riscului pe care şi-l luase venind cu ea era greu de suportat. Se putea foarte bine să-l prindă vreo patrulă când ieşea de acolo; dacă era vorba, poate chiar în clipa respectivă îl aşteptau dincolo de uşă. Dacă pleca şi fără să fi făcut ce venise acolo să facă…

Trebuie neapărat spus până la capăt, trebuie neapărat mărturisit. Ceea ce a văzut brusc, la lumina lămpii date mai tare, era că femeia era bătrână. Fardul de pe obrajii ei era atât de gros, că parcă stătea să crape, ca o mască de carton. Avea şi şuviţe de păr alb; dar avea şi ceva cu adevărat oribil: îşi ţinea gura întredeschisă, dând la iveală nimic altceva decât o gaură neagră, ca o cavernă. Nu avea dinţi deloc.

Winston scrie în grabă, mâzgălind literele:

…era o femeie bătrână de tot, avea cel puţin şaizeci de ani. Dar eu am mers înainte şi tot am făcut treaba pentru care venisem.

Îşi apasă din nou pleoapele cu degetele, în sfârşit, a scris, dar nu simte nici o diferenţă. Terapia nu a funcţionat, îi vine şi acum, mai abitir ca niciodată, să strige porcării în gura mare.

7

Dacă există vreo speranţă, ea stă în proli,

scrie Winston în jurnal. Dacă există, cu adevărat, vreo speranţă, trebuie să stea în proli, pentru că numai de acolo, din masele viermuitoare şi dispreţuite, optzeci şi cinci la sută din populaţia Oceaniei, se poate ridica forţa capabilă să răstoarne Partidul; dinăuntru, Partidul nu poate fi răsturnat. Duşmanii lui — presupunând că Partidul ar avea, într-adevăr, duşmani — nu au cum să se unească, şi nici măcar cum să se recunoască unii pe alţii. Chiar dacă legendara Frăţie există în realitate — şi se poate foarte bine să existe — este de neconceput că membrii ei s-ar putea întruni vreodată în grupuri mai mari de doi, maximum trei inşi. Orice poate semnala răzvrătirea: o privire drept în ochi, o inflexiune a vocii, un cuvânt oarecare, şoptit când şi când. În timp ce prolii, dacă ar putea cumva deveni conştienţi de puterea lor, nu au nevoie să comploteze. Nu trebuie decât să se ridice şi să se scuture, cum se scutură un cal de muşte. Dacă vor, pot să pulverizeze Partidul până mâine dimineaţă. Imposibil ca, mai devreme sau mai târziu, să nu le vină ideea să facă treaba asta. Şi totuşi…! îşi aduce aminte cum odată, pe când mergea pe o stradă aglomerată, a auzit un urlet formidabil, sute de voci — voci de femei —, care izbucniseră în acelaşi timp pe o străduţă laterală, la câteva case mai sus. Era un strigăt înfiorător, de furie şi disperare, un „Oooo-oo-o-o…” tare şi profund, care răsuna întruna, ca ecourile unui clopot. Lui Winston i-a sărit atunci inima din loc. A-nceput!! — s-a gândit automat. O răscoală! în fine, prolii se dezlănţuie ! Când a ajuns la locul cu pricina, a văzut o gloată de vreo două, poate trei sute de femei înghesuindu-se în jurul tarabelor dintr-o piaţă, cu nişte mutre atât de sumbre, de parcă ar fi fost pasagerii condamnaţi ai unui vapor care se scufunda. Dar, în clipa următoare, disperarea generală s-a destrămat într-o mulţime de certuri pe grupuleţe. Ce se întâmplase: la una dintre tarabe, se vindeau tigăi. Erau toate jalnice şi şubrede, dar vasele de bucătărie de orice fel s-au găsit întotdeauna foarte greu. Atunci apăruseră brusc pe piaţă. Femeile care avuseseră noroc, îmbrâncite şi împinse de celelalte, încercau să iasă de acolo, cu tigăile în braţe, în timp ce alte câteva zeci ţipau