prin jurul tarabei, acuzându-l pe vânzător de favoritisme şi că ar mai fi avut tigăi dosite pe undeva. Deodată au izbucnit alte urlete: două grăsane, dintre care uneia i se desfăcuse şi cocul din cap, apucaseră de aceeaşi tigaie şi încercau să şi-o smulgă una alteia din mână. Tot trăgând amândouă de ea, tigaia a rămas brusc fără mâner. Winston s-a uitat la ele cu scârbă. Şi totuşi, fie numai pentru o clipă şi fie numai pentru un motiv caraghios, ce forţă aproape înspăimântătoare răsunase în urletul scos de cele câteva sute de glasuri! De ce oare nu strigau niciodată aşa şi pentru ceva important?! Scrie:

Până nu devin conştienţi, nu se vor răzvrăti şi până nu se răzvrătesc, nu pot deveni conştienţi.

Treaba asta, se gândeşte, parcă ar fi copiată dintr-un manual de şcoală. Partidul pretinde, bineînţeles, că i-a eliberat pe proli din robie, înainte de Revoluţie, ei ar fi fost crunt exploataţi de capitalişti, lăsaţi să moară de foame şi biciuiţi, femeile ar fi fost silite să muncească în minele de cărbuni — adevărul este că în continuare muncesc femei în minele de cărbuni — şi că unii copii erau băgaţi în fabrici de la vârsta de şase ani. Dar, în acelaşi timp, conform principiilor dublugânditului, Partidul te învaţă că prolii sunt prin natura lor inferiori şi trebuie ţinuţi în stare de supunere, ca animalele, prin aplicarea câtorva reguli simple. In realitate, nu se ştie mai nimic despre proli. Nici nu ai nevoie să ştii prea multe. Atâta timp cât prolii muncesc şi fac copii, celelalte activităţi ale lor nu au nici o importanţă. Lăsaţi în voia lor, ca vitele pe câmpiile nesfârşite ale Argentinei, se vor întoarce mereu la un mod de viaţă care li se pare firesc, la un soi de model ancestral. Se nasc, cresc pe maidane, merg la muncă de la doisprezece ani, trec printr-o scurtă perioadă înfloritoare, de frumuseţe şi apetit sexual, se căsătoresc la douăzeci de ani, la treizeci sunt deja între două vârste şi mor, cei mai mulţi dintre ei, pe la şaizeci. Munca fizică grea, grija de casă şi de copii, micile certuri cu vecinii, filmele, fotbalul, berea şi, în primul rând, jocurile de noroc le umplu orizontul. Nu sunt greu de supravegheat. Câţiva agenţi de-ai Poliţiei Gândirii se învârt mai tot timpul printre ei, răspândind zvonuri alarmiste, observându-i şi eliminându-i pe cei câţiva indivizi despre care se crede că ar putea deveni primejdioşi; dar nimeni nu încearcă să-i îndoctrineze cu ideologia Partidului. Nici nu este de dorit ca prolii să aibă opinii politice clare. Tot ce li se cere este un patriotism primitiv, care să răspundă ori de câte ori se face apel la ei să accepte zile de muncă mai lungi sau raţii mai mici. Şi chiar şi atunci când sunt nemulţumiţi de ceva, cum se mai întâmpla uneori, nemulţumirea lor nu duce nicăieri, pentru că, în lipsa oricărei viziuni cu caracter de generalitate, nu şi-o pot concentra decât asupra unor necazuri particulare şi neînsemnate. Relele cele mari depăşesc în mod invariabil capacitatea lor de înţelegere. Marea majoritate a prolilor nici măcar nu au tele-ecran în casă. Până şi poliţia civilă are de-a face cu ei foarte puţin, în Londra, de exemplu, au loc o mulţime de delicte, există un adevărat stat în stat, o lume interlopă cu hoţi, tâlhari, curve, traficanţi de droguri şi bandiţi de tot felul; dar, de vreme ce totul se petrece acolo, între prolii înşişi, nu are nici o importanţă, în toate problemele de morală, li se permite să-şi urmeze codurile lor ancestrale. Puritanismul sexual al Partidului nu le este impus şi lor. Curvăsăria nu li se pedepseşte, iar divorţul le este îngăduit. In treacăt fie spus, chiar şi credinţele religioase le-ar fi tolerate, dacă prolii ar da vreun semn că au nevoie de aşa ceva, sau că îşi doresc. Prolii sunt în afară de orice suspiciune. Vorba lozincii care sună astfel: „Prolii şi animalele sunt liberi”. Winston se apleacă şi-şi scarpină cu grijă ulceraţia varicoasă, care a cam început să-l mănânce. Lucrul la care te întorci de fiecare dată este imposibilitatea de a şti cum arăta, în realitate, viata dinainte de Revoluţie. Scoate din sertarul măsuţei un manual de istorie pentru copii, împrumutat de la doamna Parsons, şi începe să transcrie un pasaj în jurnal:

„Pe vremuri, Londra nu era oraşul frumos pe care-l cunoaştem astăzi. Era un loc întunecos, murdar şi nesănătos, unde nimeni nu avea suficient de mâncare şi unde sute şi mii de oameni săraci nu aveau ghete şi nici măcar un acoperiş sub care să doarmă. Copiii, chiar de vârsta voastră, erau obligaţi să muncească douăsprezece ore pe zi pentru nişte stăpâni cruzi, care îi şfichiuiau cu bicele dacă munceau prea încet şi nu-i hrăneau decât cu coajă de pâine uscată şi apă. Iar în mijlocul acestei cumplite sărăcii, se ridicau numai câteva case mari şi frumoase, locuite de nişte oameni bogaţi care ţineau nici mai mult, nici mai puţin de treizeci de servitori care să aibă grijă de ei. Aceştia se numeau capitalişti. Erau graşi, urâţi, cu ochi răi, cum este, de exemplu, cel din fotografia de pe pagina alăturată. Observaţi că este îmbrăcat cu o haină lungă, neagră, numită redingotă, şi cu o pălărie ciudată, lucioasă, în formă de burlan, care se numea joben. Aceasta era uniforma capitaliştilor şi nimeni altcineva nu avea voie s-o poarte. Capitaliştii stăpâneau totul pe lume şi toţi ceilalţi oameni erau sclavii lor. Ei stăpâneau tot pământul, toate casele, toate fabricile şi toţi banii.

Oricine nu li se supunea putea fi aruncat în temni ţă sau dat afară din slujbă, apoi lăsat să moară de foame. Orice om obişnuit, când vorbea cu un capitalist, trebuia să se încline în faţa acestuia, să-i facă plecăciuni, să-şi ia şapca de pe cap şi să i se adreseze cu «Domnule». Şeful tuturor capitaliştilor se numea Rege, iar…”

Restul povestii îl cunoaşte. În continuare, este vorba de episcopii cu mânecile lor largi, de judecătorii îmbrăcaţi în robe cu gulere şi poale