de hermină, de stâlpul infamiei, de bursă, de roata ocnaşilor, de mâţa cu nouă cozi, de Banchetul Lordului Primar şi de obiceiul de a s ăruta piciorul Papei. Mai este ceva, care se cheamă ius primae noctis şi care probabil că nu se menţionează într-un manual pentru copii —, şi anume legea după care orice capitalist avea dreptul să se culce cu oricare dintre femeile angajate în fabricile lui.

De unde să ştii ce este minciună din toate astea? Poate că este adevărat că individul mediu o duce mai bine acum decât o ducea înainte de Revoluţie. Singurul indiciu că nu este aşa rămâne protestul mut pe care-l simţi în oase, sentimentul instinctiv că viata în condiţiile date este insuportabilă şi că, într-o perioadă oarecare, nu se poate să nu fi fost altfel. Singurul lucru cu adevărat specific vieţii actuale nu este cruzimea sau nesiguranţa ei, ci pur şi simplu sărăcia, mizeria, nepăsarea. Dacă te uiţi în jur, vezi că viaţa nu are nimic comun nu numai cu balivernele care se revarsă peste tine de la tele-ecran, dar nici cu idealurile pe care Partidul le proclamă sus şi tare. Chiar şi pentru un membru al Partidului, o bună parte a vieţii este neutră şi apolitică şi adevăratele ei probleme sunt treburile anoste cu care trebuie să-şi bată capul zilnic: lupta ca să se urce în metrou, cârpitul câte unui ciorap găurit, milogeala pentru câte o tabletă de zaharină în plus, păstratul câte unui muc de ţigară. Idealul pus pe tapet de Partid este ceva uriaş, cumplit şi sclipitor: o lume de oţel şi beton, cu maşinării monstruoase şi arme înfricoşătoare, un popor întreg de luptători şi fanatici mărşăluind în unitate perfectă, toţi împărtăşind aceleaşi gânduri şi strigând aceleaşi slogane, muncind întruna, luptând, triumfând, persecutând — trei sute de milioane de oameni, toţi cu aceeaşi figură. Realitatea sunt oraşele decăzute, murdare, în care nişte indivizi înfometaţi îşi târşâie de colo până colo pantofii stâlciţi şi locuiesc în case şubrede, din secolul nouăsprezece, case care put mereu a varză şi a closete înfundate, îi trece pe dinaintea ochilor imaginea Londrei, mare şi în ruine, oraşul cu un milion de lăzi de gunoi, şi peste ea se suprapune chipul doamnei Parsons, o femeie cu faţa brăzdată de riduri şi părul ca fânul, care se agită neputincioasă în jurul unei chiuvete pline.

Se apleacă şi-şi scarpină din nou glezna. Tele-ecranele îţi bombardează urechile, zi şi noapte, cu statistici care demonstrează că, în prezent, oamenii au mai multă hrană, mai multe haine, locuinţe mai bune, distracţii mai variate, că trăiesc mai mult, lucrează mai puţin, sunt mai mari, mai sănătoşi, mai voinici, mai fericiţi, mai inteligenţi, mai bine educaţi decât oamenii care au trăit cu cincizeci de ani în urmă. Nici o vorbă din toate astea nu poate fi confirmată sau infirmată. Partidul pretinde, de exemplu, că, în momentul de faţă, patruzeci la sută din populaţia adultă este ştiutoare de carte; înainte de Revoluţie, se spune, proporţia era de numai cincisprezece la sută. Partidul afirmă că mortalitatea infantilă este acum de numai o sută şaizeci la mie, în timp ce, înainte de Revoluţie, era de trei sute la mie — şi aşa mai departe. Parcă ar fi o singură ecuaţie cu două necunoscute. Se poate foarte bine ca absolut fiecare cuvânt din cărţile de istorie, chiar şi lucrurile pe care le accepţi fără probleme, să fie pură fantezie. Nu ai cum şti, dar poate că nu a existat niciodată vreo lege intitulată ius primae noctis, nici vreo fiinţă numită capitalist, nici vreo pălărie care să se cheme joben.

Totul se topeşte în ceaţă. Trecutul este şters cu buretele, ştersătura se uită, iar minciuna devine adevăr, în toată viaţa lui, o singură dată a avut în mână — după întâmplare, asta este important — dovada concretă, clară, a unei mistificări. A ţinut-o între degete poate chiar vreo treizeci de secunde. Era prin 1973 — atunci trebuie să fi fost — oricum, era cam în perioada în care el şi Katherine se despărţeau. Dar data cu adevărat importantă era cu vreo şapte-opt ani mai devreme.

Povestea a început, de fapt, pe la mijlocul anilor şaizeci, în perioada marilor epurări, când conducătorii iniţiali ai Revoluţiei au fost daţi la o parte o dată pentru totdeauna. Până prin 1970, nu mai rămăsese nici unul, în afară de Fratele cel Mare însuşi. Toţi ceilalţi fuseseră între timp demascaţi ca trădători şi contrarevoluţionari. Goldstein fugise şi se ascundea, nu se ştia unde, iar dintre ceilalţi, câţiva pur şi simplu dispăruseră, în timp ce majoritatea fuseseră executaţi, după nişte procese publice răsunătoare, în care mărturisiseră toate crimele imaginabile. Printre ultimii supravieţuitori se numărau trei inşi — Jones, Aaronson şi Rutherford. Cam prin 1965 şi aceştia trei au fost arestaţi. Aşa cum se întâmpla adeseori, au dispărut cam un an, poate ceva mai mult, aşa încât nu se mai ştia dacă mai erau în viaţă sau muriseră, când, deodată, au fost brusc scoşi la lumină din nou, pentru a se auto-învinovăti, ca de obicei. Au mărturisit atunci că ar fi fost vinovaţi de spionaj pentru inamic — la data respectivă, inamicul era tot Eurasia —, de delapidare de fonduri publice, de uciderea unor membri fideli ai Partidului, de comploturi împotriva conducerii Fratelui cel Mare, care începuse cu mult înainte de Revoluţie, şi de acte de sabotaj care provocaseră moartea a sute de mii de persoane. După ce au mărturisit toate astea, au fost iertaţi, reprimiţi în Partid şi li s-au dat nişte posturi care sunau important, dar, de fapt, erau nişte sinecure. Toţi trei au scris nişte lungi şi abjecte articole în Times, analizând motivele pentru care dezertaseră, şi angajându-se să revină pe calea cea bună.

La câtva timp după eliberarea lor, Winston i-a văzut cu ochii lui pe toţi trei la Cafeneaua „Castanul”, îşi aduce aminte cu ce gen de fascinaţie îngrozită i-a urmărit atunci, cu coada ochiului. Erau nişte oameni mult mai bătrâni decât el, nişte relicve ale lumii vechi, aproape ultimele figuri mari rămase din zilele eroice de început ale Partidului, încă mai erau vag înconjuraţi de aura luptelor din