ilegalitate şi din timpul războiului civil. Winston avea sentimentul, deşi pe vremea respectivă faptele şi datele începuseră deja să se înceţoşeze, că de numele lor auzise cu mai mulţi ani înainte de a fi auzit pentru prima dată de Fratele cel Mare. Dar, în acelaşi timp, cei trei erau proscrişi, nişte duşmani, nişte paria sortiţi, cu absolută certitudine, stârpirii în cel mult un an-doi. Nimeni care a încăput o dată pe mâna Poliţiei Gândirii nu scapă până la urmă. Nu erau decât nişte cadavre care îşi aşteptau intrarea oficială în mormânt.

Nu stătea nimeni la nici una dintre mesele de lâng ă ei. Nu era indicat să fii văzut nici măcar în apropierea unor asemenea oameni. Stăteau toţi trei fără să scoată o vorbă, în faţa paharelor cu gin aromatizat cu cui soare, specialitatea barului. Dintre toţi trei, Rutherford l-a impresionat pe Winston cel mai mult cu înfăţişarea lui. Rutherford fusese cândva un caricaturist renumit, ale cărui desene violente ajutaseră la înflăcărarea opiniei publice înaintea şi în timpul Revoluţiei. Chiar şi atunci, după demascare, caricaturile lui încă mai apăreau în Times — ce-i drept, la intervale mari. Nu mai erau, însă, decât nişte imitaţii ale vechiului stil al lui Rutherford, care, cine-ştie-de-ce, păreau fără viaţă şi neconvingătoare. Reluau tot timpul, într-o altă formă, vechile teme — locuinţele de la mahala, copiii muritori de foame, luptele de stradă, capitaliştii cu joben — până şi pe baricade capitaliştii parcă se agăţau cu dinţii de joben —, totul într-un efort nesfârşit şi deznădăjduit de a se întoarce în trecut. Arăta monstruos, cu o coamă de păr cărunt şi năclăit, cu faţa brăzdată şi căzută şi cu buze groase, de negroid. Probabil că la vremea lui fusese colosal de solid; dar acum trupul masiv i se încovoia, se buh ăia, decădea din toate punctele de vedere. Ai fi zis că, dintr-un moment într-altul, avea să cadă grămadă în faţa ta, ca un munte care se prăbuşeşte.

Asta se petrecea pe la ora cincisprezece; Winston nu-şi mai aduce aminte, acum, prin ce împrejurări ajunsese să se afle la cafenea la o asemenea oră. Localul era pe jumătate gol. Tele-ecranele emiteau o muzică metalică. Cei trei stăteau în colţul lor, aproape imobili, fără să scoată o vorbă. Chelnerul le aducea mereu alte pahare cu gin, deşi ei nu comandaseră. Pe o masă de alături era o tablă de şah cu piesele aşezate, dar nimeni nu juca. Şi, în clipa aceea, poate pentru o jumătate de minut, s-a întâmplat ceva cu tele-ecranele. Cântecul pe care-l transmiteau s-a schimbat şi tonul era acum altul. S-a auzit deodată ceva greu de descris, o notă bizară, spartă, de zbierat, de caraghioslâc; în mintea lui, Winston a numit-o atunci „notă galbenă”. După care, s-a auzit o voce cântând:

„Sub castanul înfrunzit,

M-ai înşelat, te-am fraierit,

Şi-unul şi-altul, păcălit,

Stăm sub castanul înfrunzit”.

Cei trei nu au schiţat nici o mişcare. Dar, când Winston s-a uitat din nou cu coada ochiului la chipul ruinat al lui Rutherford, a văzut că avea ochii plini de lacrimi. Şi atunci a observat, pentru prima oară, cutremurându-se în sinea lui şi neştiind, totuşi, pentru ce se cutremura, că şi Aaronson şi Rutherford aveau nasurile rupte.

La puţin timp după asta, toţi trei au fost arestaţi din nou. Se părea că, încă din momentul eliberării, se angajaseră în alte comploturi. La al doilea proces au mărturisit toate vechile crime din nou, plus un şir de altele noi. Au fost executaţi, iar soarta lor, inclusă în istoriile Partidului ca un avertisment pentru posteritate.

La vreo cinci ani după toată povestea asta, Winston tocmai derula o grămadă de suluri care picaseră din tubul pneumatic pe biroul lui, când, deodată, a dat peste o bucată de hârtie care încăpuse, evident din greşeală, printre celelalte şi rămăsese uitată acolo. In clipa în care a văzut hârtia, a înţeles ce semnificaţie avea. Era o jumătate de pagină ruptă dintr-un Times vechi de vreo zece ani — jumătatea de sus, aşa că includea şi data — şi conţinea o fotografie a delegaţilor la o solemnitate oarecare a Partidului ţinută la New York. In mijlocul grupului, se distingeau tocmai Jones, Aaronson şi Rutherford. Nu avea cum să-i confunde, cu atât mai mult, cu cât numele lor figurau în legenda fotografiei.

Problema era următoarea: la ambele procese, cei trei declaraseră că, la data respectivă, se aflau pe teritoriu eurasian, că zburaseră de pe un aerodrom secret din Canada şi se duseseră la un rendez-vous undeva în Siberia, iar acolo discutaseră cu membri ai Marelui Stat-Major Eurasian, divulgându-le importante secrete militare. Data se fixase în mintea lui Winston, pentru că, din întâmplare, era solstitiul de vară; dar toată povestea trebuie să fi fost consemnată în nenumărate alte locuri. Nu se putea trage decât o singură concluzie: mărturiile celor trei erau false.

Bineînţeles că asta nu era o descoperire în sine. Nici pe atunci Winston nu-şi închipuia că oamenii radiaţi în marile epurări comiseseră cu adevărat crimele care li se puneau în cârcă. Dar era o dovadă clară, un fragment din trecutul abolit, ca un os fosil care apare în alt strat decât cel în care te aştepţi să apară şi dă peste cap o întreagă teorie geologică. Era destul ca să pulverizeze Partidul, dacă ar fi putut fi publicată cumva în toată lumea şi semnificaţia ei, divulgată.

Atunci, însă, Winston a continuat să lucreze. De îndată ce a văzut fotografia şi şi-a dat seama ce reprezenta ea şi ce însemna, a acoperit-o cu altă foaie de hârtie. Noroc că, desfăşurând-o, fusese cu faţa în jos, din unghiul de vedere al tele-ecranului. Şi-a luat blocul de ciorne pe genunchi şi şi-a împins scaunul mai în spate, ca să fie cât mai departe de tele-ecran cu putinţă. Să-ţi menţii trăsăturile feţei imobile nu este greu, şi chiar şi respiraţia ţi-o poţi controla, dacă faci un efort; dar nu-ţi poţi stăpâni bătăile inimii, iar tele-ecranul este destul de sensibil ca să le perceapă. A lăsat să treacă vreo zece minute, chinuit, în tot acest timp, de teama ca vreun accident oarecare — de pildă,