Peste încă un minut, fotografia a ajuns, probabil, scrum.

Treaba asta se întâmpla, deci, cu zece-unsprezece ani în urmă. Astăzi, probabil că ar păstra fotografia. Este ciudat că simplul fapt de a o fi ţinut cândva între degete i se pare şi acum hotărâtor, când fotografia în sine şi, o dată cu ea, şi evenimentele de care amintea nu mai sunt de mult de actualitate. Oare puterea Partidului asupra trecutului a slăbit cu ceva, se întreabă el, pentru că o dovadă astăzi dispărută a existat odată?

Dar astăzi, presupunând că ar putea fi reconstituită din propria-i cenuşă, fotografia respectivă poate foarte bine să nici nu mai constituie o dovadă. Încă în perioada când şi-a făcut el descoperirea, Oceania nu mai era în război cu Eurasia şi probabil că agenţilor Estasiei îşi trădaseră ţara cei trei. De atunci au mai avut loc nişte schimbări — două, trei, nici nu mai ţine minte câte anume. Precis că mărturiile lor au fost rescrise şi rescrise până când faptele şi datele iniţiale au ajuns să nu mai aibă nici cea mai mică importanţă. Trecutul nu este numai modificat: trecutul este modificat în continuu. Ceea ce constituie pentru Winston un motiv de chin şi de coşmaruri este faptul că nu a înţeles niciodată de ce se pune pe roate înşelătoria asta uriaşă. Avantajele imediate ale falsificării trecutului sunt evidente, dar motivul fundamental rămâne pentru el un mister, îşi ia din nou tocul şi scrie în jurnal:

Înţeleg CUM; nu înţeleg DE CE.

Se întreabă, aşa cum s-a mai întrebat de atâtea ori, dacă nu cumva este el însuşi dement. Un nebun nu este, la urma urmelor, decât o minoritate formată dintr-un singur om. Într-o vreme, era un semn de nebunie să crezi să Pământul se învârteşte în jurul Soarelui; astăzi, să crezi că trecutul nu poate fi modificat. Poate că el, Winston Smith, este singurul care crede aşa ceva şi atunci, dacă e singur, e dement. Dar gândul c ă n-ar fi în toate minţile nu-l tulbură cine-ştie-ce; groaza lui cea mare este că s-ar putea să nici nu aibă dreptate.

Ia în mână manualul de istorie şi se uită la portretul Fratelui cel Mare de pe pagina întâi. Ochii cei hipnotici se uită fix în ochii lui. Parcă este o forţă imensă care te copleşeşte — ceva ce îţi pătrunde sub ţeastă, nimicindu-ţi creierul, înfricoşându-te până într-atât, încât să renunţi la propriile tale păreri şi să te laşi convins să negi evidenţa simţurilor tale. Până la urmă, Partidul va anunţa că doi şi cu doi fac cinci şi fiecare va fi obligat să şi creadă că fac cinci. Este inevitabil să vină şi cu afirmaţia asta, mai devreme sau mai târziu; legea poziţiei lui o cere. Filozofia Partidului neagă, în mod tacit, existenţa realităţii obiective. Erezia ereziilor este bunul-simţ. Şi înspăimântător nu este faptul că poţi fi omorât dacă îndrăzneşti să gândeşti altfel, ci că s-ar putea să nu ai dreptate. Pentru că, la urma urmei, de unde ştim noi că doi şi cu doi fac patru? Sau că forţa gravitaţiei chiar acţionează? Sau că trecutul nu poate fi schimbat? Dacă şi trecutul şi lumea exterioară există numai în minte şi dacă mintea este controlabilă, atunci cum rămâne?

Dar nu! Deodată, parcă i s-a înăsprit curajul, cu de la sine putere. Imaginea lui O'Brien, neatrasă de nici o asociaţie clară de idei, îi inundă gândurile. Este sigur, cu şi mai multă convingere decât până acum, că O'Brien este de partea lui. Pentru O'Brien îşi scrie el jurnalul — i-l scrie lui O'Brien: este ca o scrisoare interminabilă, pe care nimeni n-o s-o citească vreodată, dar care se adresează unei persoane anume şi capătă culoare prin chiar acest fapt.

Partidul îţi spune să respingi evidenţa ochilor şi a urechilor tale. Asta este directiva lui cea mai importantă, cea fundamentală. Inima i se crispează la gândul imensei forţe desfăşurate împotriva lui, la uşurinţa cu care orice ideolog al Partidului l-ar putea învinge într-o controversă, la argumentele subtile pe care el, Winston, nici nu le-ar înţelege, darmite să le răstoarne! Şi totuşi, el are dreptate ! Ei greşesc şi el are dreptate. Evidenţa, falsul şi adevărul trebuie apărate. Truismele sunt adevărate — ţine-te de asta ! Lumea solidă există, iar legile ei nu se modifică. Pietrele sunt tari, apa e lichidă, obiectele lăsate libere cad către centrul Pământului. Cu sentimentul că îi vorbeşte lui O'Brien şi că formulează o axiomă importantă, scrie:

Libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi şi cu doi fac patru. Dacă ţi se recunoaşte asta, celelalte vin de la sine.

8

De undeva, din fundul unui gang, vine un miros de cafea pusă la prăjit — cafea adevărată, nu Cafea Victoria — şi se revarsă afară, în stradă. Winston se opreşte involuntar. Timp de două secunde, i se pare că s-a întors în lumea pe jumătate uitată a copilăriei lui. Pe urmă, o uşă se trânteşte, retezând mirosul atât de brusc, de parcă ar fi fost un sunet. S-a plimbat aşa mai mulţi kilometri pe trotuare si ulceraţia varicoasă îi zvâcneşte. Asta este a doua oară în trei săptămâni când lipseşte o seară de la Centrul Comunitar — lucru imprudent, pentru că poţi fi sigur că ţi se ţine cu atenţie socoteala prezenţelor, în principiu, un membru al Partidului nu are timp liber şi nu stă niciodată singur, numai în pat. Se presupune că, atâta timp cât nu lucrezi, nu mănânci şi nu dormi, iei parte la o formă oarecare de petrecere a timpului în grup; să faci orice ar putea sugera gustul pentru singurătate, chiar şi mersul la plimbare de unul singur, este întotdeauna destul de primejdios. Există şi un cuvânt pentru aşa ceva în Nouvorbă: singurtrai, însemnând individualism şi apucături ciudate. Dar în seara asta, ieşind de la Minister, aerul blând de aprilie l-a ademenit. Cerul