era de un albastru mai cald, cum nu l-a mai văzut încă în acest an şi, brusc, seara lungă şi zgomotoasă de la Centru, jocurile plicticoase şi obositoare, conferinţele, camaraderia ţipătoare stropită cu gin — toate astea i s-au părut insuportabile. Urmându-şi impulsul, s-a răsucit pe călcâie din staţia de autobuz şi s-a înfundat în labirintul numit Londra, la început c ătre sud, pe urmă către est şi la sfârşit înapoi către nord, rătăcindu-se printre străzi necunoscute şi nedându-şi deloc silinţa să afle încotro mergea.

„Dacă există vreo speranţă — a scris în jurnal zilele trecute —, ea stă în proli.” Cuvintele astea îi tot revin în minte, ca o afirmare a unui adevăr mistic şi a unei absurdităţi palpabile. Uite, a ajuns undeva prin mahalaua îmbârligată şi mohorâtă de la nord şi est de ceea ce a fost odată Gara Sfântul Pancras. Merge pe o stradă pietruită, cu case scunde, cu parter şi etaj, cu porţile de la intrare dărăpănate, care dau direct în stradă şi amintesc, nu ştie nici el de ce, de nişte găuri de şobolani. Din loc în loc, printre pietre, s-au format bălţi de apă împuţită. Surprinzător de mulţi oameni mişună, într-un du-te-vino neîntrerupt, prin faţa intrărilor şi pe aleile înguste care se ramifică într-o parte şi în cealaltă — fete în plină floare, cu buzele date brutal cu ruj şi băieţi care se ţin după ele, femei buhăite şi amorţite, care demonstrează cum or să arate fetele respective în zece ani, bătrâni încovoiaţi care îşi târăsc picioarele şi copii zgomotoşi care se joacă desculţi în bălţi şi se împrăştie la ţipetele furioase ale mamelor. Un sfert, poate, din ferestrele de pe stradă sunt sparte şi astupate cu carton. Cei mai mulţi nu-l bagă în seamă pe Winston; câţiva îi aruncă priviri care sugerează o curiozitate distantă. Două femei monstruos de grase, cu braţele roşii, de culoarea cărămizii, încrucişate peste şorţuri, stau de vorbă în pragul unui gang. Winston prinde câteva fărâme de conversaţie în timp ce se apropie de ele:

— Da, îi zic io, toate astea aşa ie, zic io. Dar dac-ai fi fost tu-n locul meu, făceai şi tu tot ce-am făcut şi io. Ie uşor să critici, zic io, dar tu n-ai aceleaşi probleme care le am io.

— Îhî, mormăie cealaltă, iegzact aşa ie. Iegzact aşa stă treaba.

Cele două voci stridente se opresc brusc. Femeile îl studiază pe Winston cu o tăcere ostilă în timp ce trece prin faţa lor. Dar nu e tocmai ostilitate; mai curând un fel de prudenţă, o crispare de-o clipă, cum se întâmpla când vezi câte un animal necunoscut. Salopeta albastră a Partidului nu este, probabil, o apariţie obişnuită pe o asemenea stradă. Şi, într-adevăr, nu este indicat să fii văzut în asemenea locuri, afară de cazurile în care ai vreo treabă prin zonă. Patrulele te pot opri, dacă, din întâmplare, dai peste vreuna dintre ele. „Pot să-ţi văd actele, tovarăşe? Ce treabă ai pe-aici? La ce oră ai plecat de la lucru? Pe-aici mergi de obicei spre casă?” — şi aşa mai departe. Nu că ar fi vreo regulă care să-ţi interzică să mergi spre casă pe altundeva decât de obicei; dar ajunge şi atât ca să atragă atenţia asupra ta, dacă se aude cumva la Poliţia Gândirii.

La un moment dat, strada întreagă începe să se agite. Se aud strigăte din toate părţile. Oamenii năvălesc în ganguri ca iepurii. O femeie tânăra ţâşneşte dintr-un gang, ceva mai sus de Winston, smulge un copilaş care se joacă într-o băltoacă, îl înfăşoară în şorţ şi o zbugheşte înapoi, toate dintr-o singură mişcare. In acelaşi moment, un individ îmbrăcat cu un costum negru şifonat ca o armonică, răsare de pe o alee laterală şi vine în goană spre Winston, agitându-se şi arătând către cer:

— Vaporu’! — urlă el. Fii atent, dom’ şef! Bum acolo sus! Culcă-te pa jos, repede!

„Vapor” este o poreclă pe care, nu se ştie de ce, prolii o dau rachetelor. Winston se aruncă imediat la pământ, cu faţa în jos. Prolii ştiu ei ce ştiu, când te avertizează despre aşa ceva. Parcă au un fel de instinct care le spune cu câteva secunde mai devreme când se apropie o rachetă, deşi se presupune că rachetele zboară mai repede decât sunetul. Winston îşi încleştează braţele deasupra capului. Bubuitura saltă trotuarul cu totul în sus; pe spate, simte răpăiala unei ploi de obiecte uşoare. Când dă să se ridice, constată că este acoperit cu cioburi de la un geam din apropiere.

Se scutură şi porneşte mai departe. Bomba a demolat un grup de case, cu vreo două sute de metri mai sus. Pe cer pluteşte un fir de fum negru, mai jos este un nor de praf de ciment, iar în mijlocul acestuia s-a şi format o gloată care înconjoară ruinele. Pe trotuar, în faţa lui, în mijlocul unei grămezi de moloz, vede ceva ca o dungă de culoare roşu aprins. Când ajunge în dreptul petei roşii, îşi dă seama ce este: o mână retezată de la încheietură, în afara ciotului plin de sânge, mâna este atât de albită, încât seamănă cu un mulaj din gips.

O împinge cu piciorul în rigola de la marginea trotuarului şi pe urmă, ca să evite mulţimea, coteşte la dreapta, pe o străduţă secundară. Trei-patru minute mai târziu, a ieşit din zona afectată de bombă; roirea vieţii sordide a străzilor mahalalei merge înainte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Este aproape ora douăzeci şi cârciumile frecventate de proli, cărora ei le spun „bodegi”, gem de clienţi. Din spatele uşilor batante, mânjite, care se deschid şi se închid la nesfârşit, vine un miros amestecat de urină, talaş şi bere acrită, în unghiul pe care-l formează faţada unei case ieşite în afară, stau trei bărbaţi lipiţi unul de altul, cel din mijloc ţinând în mână un ziar îndoit, iar ceilalţi doi studiind ziarul peste umerii celui dintâi. Chiar înainte să ajungă destul de aproape de ei pentru a le distinge expresia feţelor, Winston citeşte concentrare în fiecare fibră a celor trei trupuri.