Este clar că stau şi devorează cine-ştie-ce ştire importantă. Câţiva paşi îl mai despart de ei, când, deodată, grupul se destramă şi cei doi care citeau peste umărul celui de-ai treilea încep să se certe violent. Pentru o clipă, i se pare că sunt cât pe-aci să se ia la bătaie.

— Nu po’ s-asculţi dracului ce-ţi zic?! îţi spun io că n-a mai ieşit nici-un număr cu şapte-n coadă dă mai bine dă paişpe luni dă zile!

— Ba a ieşit!

— Ba nu, n-a ieşit. Am acasă toată lista dă mai mult dă doi ani-ncoa, scrisă p-o bucată dă hârtie. Io le notez regulat, ca ceasul. Şi-ţi zic io că nici-un număr cu şapte-n coadă…

— Ba da, a fost unu’ cu şapte care-a ieşit. Aproape că pot să-ţi spun şi care era, dracu’ să-l ia dă număr. Să termina cu patru-zero-şapte. A fos'pân februarie — săptămân-a doua din februarie.

— Februarie pa mă-ta! Io le am scrise negru pa alb. Şi-ţi spun io că nici-un număr…

— Mai tacă-ţi, bă, fleanca! — zice, într-un târziu, cel cu ziarul. Vorbesc despre Loterie. Winston se uită înapoi, după ce a mai făcut vreo treizeci de metri. Tot se mai ceartă, cu nişte figuri vii şi pasionate. Loteria, cu plăţile ei săptămânale de câştiguri enorme, este singurul eveniment public în care prolii sunt foarte serios antrenaţi. Asta probabil fiindcă, pentru câteva milioane bune de proli, Loteria este motivul principal, dacă nu chiar singurul, de a mai trăi. Este pentru ei un deliciu, o pasiune, un calmant, un stimulent intelectual. Când vine vorba despre Loterie, chiar şi oamenii care abia ştiu să scrie şi să citească se dovedesc capabili de calcule complicate şi de o agerime a memoriei uluitoare. Există şi o tagmă întreagă de indivizi care trăiesc pur şi simplu din vânzarea de sisteme, de pronosticuri şi de amulete aducătoare de noroc. Winston habar nu are cum funcţionează Loteria, care se află în subordinea Ministerului Abundenţei, dar este conştient — de fapt, toţi membrii Partidului sunt conştienţi — că majoritatea câştigurilor sunt numai pe hârtie. In realitate, nu se plătesc decât nişte sume mici, iar câştigătorii marilor premii sunt persoane fictive. Cum nu există o comunicare efectivă între o parte a Oceaniei şi alta, treaba asta nu este deloc greu de aranjat.

Dar, dacă există vreo speranţă, ea stă în proli. De asta trebuie să te agăţi. Când o formulezi, sună plauzibil; când te uiţi, însă, la oamenii care trec pe lângă tine, pe stradă, devine o problemă de credinţă. Strada căreia îi dă colţul, tot frământând în minte aceste gânduri, merge în jos. Are sentimentul că a mai fost o dată prin cartierul ăsta şi că pe undeva, pe aproape, trebuie să fie o stradă mai mare. Din faţă, îi ajunge la urechi vacarmul unor voci care ţipă. Strada coteşte brusc şi se termină cu nişte trepte care coboară către o alee înfundată, cu câteva tarabe unde nişte negustori vând legume fleşcăite. Aha, da, asta e! — Winston îşi aduce aminte unde se află. Aleea pe care a ajuns dă în strada mare şi, la al doilea colţ, la nici cinci minute de aici, este magazinul de unde şi-a cumpărat el caietul devenit jurnal. Şi de la o papetărie micuţă din apropiere şi-a cumpărat tocul şi sticla de cerneală.

Se opreşte pentru o clipă în capul scărilor. Pe partea opusă a aleii este o cârciumioară nenorocită, ale cărei geamuri parcă ar fi îngheţate, dar de fapt sunt numai acoperite cu un strat gros de praf. Un individ foarte bătrân, cocoşat dar vioi, cu nişte mustăţi albe, ţepoase, ca de crevete, împinge uşa batantă şi intră înăuntru. Cum stă aşa şi se uită la el, lui Winston îi trece prin minte că bătrânul, care trebuie să aibă cel puţin optzeci de ani, era deja între două vârste când a avut loc Revoluţia. El şi alţii ca el sunt ultimele — din ce în ce mai puţine — legături cu lumea apusă a capitalismului, care mai există în ziua de astăzi, în Partid nu au mai rămas prea mulţi ale căror opinii să se fi format înainte de Revoluţie. Generaţia bătrână a fost aproape în întregime stârpită în cursul marilor epurări din anii cincizeci şi şaizeci, iar cei câţiva rămaşi au fost de mult înfricoşaţi şi siliţi la o totală cedare intelectuală. Dacă mai trăieşte cineva care să-ţi poată relata fidel cum arăta viaţa în prima parte a secolului, acela nu poate fi decât un prol. Deodată, în minte îi revine pasajul din manualul de istorie, pe care l-a copiat în jurnal, şi o pornire inconştientă pune stăpânire pe el. Uite, o să intre în cârciumă, o să stea de vorbă cu bătrânul şi o să-i pună nişte întrebări. O să-i zică aşa: „Vorbeşte-mi despre viaţa dumitale de când erai tânăr. Cum era pe vremea aia? Lucrurile stăteau mai bine ca acum, sau mai rău?”

În mare grabă şi ca să nu aibă timp să i se facă frică, o ia pe scări în jos şi traversează strada îngustă. Este o nebunie, bineînţeles. Ca de obicei, nu există nici o regulă explicită împotriva vorbitului cu prolii sau a mersului în cârciumile lor, dar este ceva mult prea ieşit din comun, ca să treacă neobservat. Dacă apar patrulele, ar putea pretexta un leşin, dar probabil că nu l-ar crede. Ce-o fi, o fi. Deschide uşa împingând-o şi-l izbeşte în faţă un miros puturos de bere acră. La intrarea lui, vacarmul vocilor slăbeşte cam la jumătate. Privirile tuturor parcă îi pipăie uniforma albastră. O partidă de dame care se joacă în fundul sălii se întrerupe pentru vreo treizeci de secunde. Bătrânul după care a venit Winston stă la bar şi are un fel de altercaţie cu barmanul, un tânăr mare, solid, cu nasul coroiat şi cu nişte braţe enorme. Alţi câţiva urmăresc scena, stând în picioare, cu paharele în mâini.

— Te-ntreb dăstul dă manerat, ă? Sau nu? — zice bătrânul îndreptându-şi umerii bătăios, îmi zisi tu mie că n-ai o cană d-o pintă-n toată bodega asta nenorocită?!

— Şi ce