— Iete la iei! — se răţoieşte moşul. 'Ce că-i chelnăr şi nu ştie ce-i aia pintă! Cum ce-i?! Pinta-i juma' dă cvartă şi patru cvarte face-un galon. Acu' tre' să te-nvăţ io şi abeceu', te pomeni!

— N-am auzit în viaţa mea d-astea, i-o retează barmanul. Litru şi juma' dă litru, al'ceva nu servim. Ai pahare-n faţă pa tejghea.

— Mie-mi place cu pintă, insistă bătrânul. Puteai foarte bine să-mi masori o pintă. Pa vremea mea n-aveam nenorociţii ăştia dă litri.

— Pa vremea dumitale, trăiam cu toţii-n pom, zice barmanul, aruncând o privire către ceilalţi clienţi.

Izbucneşte un hohot de râs şi stinghereala provocată de intrarea lui Winston se topeşte. Bătrânul se înroşeşte la faţă, se întoarce să plece, bodogănind de unul singur, şi se ciocneşte de Winston, care îl apucă prietenos de braţ.

— Pot să-ţi ofer un pahar? — întreabă Winston.

— Eşt boier, zice bătrânul, îndreptându-şi din nou umerii şi scoţând înainte bărbia plină de ţepi albi. Parcă nici nu a observat salopeta albastră a Partidului. O pintă! — adaugă el agresiv, răsucindu-se către barman. O pintă dă bere, asta vreau!

Barmanul toarnă două jumătăţi de litru dintr-o bere de culoare brun-închis, în nişte pahare groase pe care le-a clătit într-o găleată, sub tejghea. Berea este tot ce poţi găsi ca băutură în cârciumile prolilor. Prolii nu au voie să bea gin, deşi, în realitate, reuşesc să şi-l procure destul de uşor. Jocul de dame este acum din nou în toi, iar grupul de clienţi de la bar şi-au reluat discuţia despre biletele de Loterie. Prezenţa lui Winston a fost uitată, pentru moment. El zăreşte o masă din lemn de brad, sub fereastră, unde poate sta de vorbă cu bătrânul fără teama că ar trage cineva cu urechea la ce vorbesc ei. Şi aşa este extrem de primejdios, dar măcar nu există nici un tele-ecran în sală, ceea ce a verificat de cum a intrat.

— Putea să-mi măsoare-o pintă, mormăie bătrânul, aşezându-se mai bine în faţa paharului. Juma’ dă litru nu-i dăstul, nu mi-ajunge. Şi-unu-ntreg ie prea mult. Imi pune beşica-n mişcare. Şi preţu’ i-altă poveste.

— Probabil că ai văzut multe schimbări de pe vremea când erai dumneata tânăr, întreabă Winston, tatonând terenul.

Ochii albaştri spălăciţi ai bătrânului se mută de la cutia de dame la bar şi de la bar la uşa pe care scrie Bărbaţi, ca şi cum ar căuta schimbările chiar aici, în sala cârciumii.

— Berea ierea mai bună, zice el, în cele din urmă. Şi măi ieftină! Când ieream io tânăr, berea slabă ierea paişpe bani pinta. Dar asta ierea 'nainte dă război, te cred şi io.

— De care război? — întreabă Winston.

— Tot timpul ie războaie, zice bătrânul făcând un gest ambiguu, după care ia paharul în mână şi îşi îndreaptă din nou umerii. Iţi doresc sănătate şi numai sănătate.

În gâtul lui stafîdit, mărul proeminent al lui Adam face o mişcare sus-jos surprinzător de rapidă şi berea dispare. Winston se duce la bar şi se întoarce cu alte două jumătăţi. Bătrânul şi-a uitat, probabil, prejudecata de a nu bea un litru întreg.

— Dumneata eşti mult mai în vârsta decât mine, începe Winston. Erai, probabil, om în toată firea când m-am născut eu. Trebuie să mai ţii minte cum era în perioada dinainte de Revoluţie. Adevărul este că oamenii de vârsta mea nu ştiu nimic despre vremurile-alea. Noi tot ce putem face este să citim în cărţi despre ele şi ce scrie în cărţi poate să nu fie adevărat. Aş vrea să ştiu ce crezi dumneata despre asta. Cartea de istorie zice că viaţa dinainte de Revoluţie era cu totul altfel decât este acum. Că era cea mai cruntă exploatare, nedreptate, sărăcie — mai cumplit decât ne putem noi închipui. Aici, la Londra, zice că marea masă a populaţiei nu avea niciodată destul de mâncare, de când se năştea şi până la moarte. Jumătate zice că n-aveau nici măcar ghete-n picioare. Că munceau douăşpe ore pe zi, că se lăsau de şcoală la nouă ani, că dormeau câte zece inşi într-o cameră. Şi că, în acelaşi timp, existau şi o mână de oameni, numai câteva mii — cică li se spunea capitalişti —, care erau bogaţi şi puternici. Că ăştia, capitaliştii, stăpâneau tot ce se putea stăpâni. Că trăiau în case mari, frumoase, cu câte treizeci de servitori, că umblau cu maşini sau cu trăsuri cu câte patru cai, beau şampanie, purtau jobene… Bătrânul se luminează brusc la faţă.

— Jobene! — exclamă el. Ciudat c-ai pomenit dă iele. Iegzact asta mi-a trecut şi mie pân cap mai ieri, nu ştiu dă ce. Tocmai mă gândeam, n-ai mai văzut un joben dă ani dă zile. Au dispărut dă tot, să ştii. Ultima oară când am purtat unul, a fos' la-mormântarea cumnată-mii. Şi-asta ierea… — în fine, nu ţi-oi putea spune data iegzactă, dar tre’ să fi fost acu’ vo cin'zăci dă ani. Normal că ierea numa-nchiriat pentru ziua aia, mă-nţelegi ce vreau să zic…

— Nu de jobene era vorba, de fapt, zice Winston răbdător. Problema este: aceşti capitalişti — ei şi cei câţiva avocaţi şi preoţi, care trăiau pe cheltuiala lor — erau stăpânii Pământului. Totul exista numai în folosul lor. Voi, oamenii obişnuiţi, lucrătorii, le eraţi sclavi. Puteau face cu voi ce doreau. Puteau să vă-mbarce şi să vă trimită în Canada, ca pe vite. Puteau să se culce cu fetele voastre, dacă aveau chef. Puteau da ordin să fiţi biciuiţi cu o chestie căreia i se spunea „mâţa cu nouă cozi”. Eraţi obligaţi să vă luaţi şapca de pe cap când treceaţi pe lângă ei. Fiecare capitalist umbla cu o echipă de lachei, care…

Bătrânul se luminează la faţă din nou.

— Lachei! — exclamă el, o dată în plus. Uite, ăsta-i un cuvânt care zău că nu l-am mai auzit dă mult. Lachei! Asta chiar că mă duce cu gându-napoi, treaba asta. Mi-aduc-aminte c-acu’ o groază dă ani mă mai duceam uneori în 'yde Park duminica după-masa, ca să-i