auz pa tipii dă ţineau discursuri: Armata Salvării, romano-catolicii, jidanii, indienii — ierea dă toate culorile. Şi ierea un tip acolo — cum îl chiema iegzact nu ţi-oi mai putea spune — ,da’ ăla vorbitor puternic, tipu'-ăla dă care-ţi zic. Nu le-a arătat nici juma’ dân ce putea. „Lacheilor!” — 'ce, „lachei ai burgheziei, valeţii clasii dominante!” Şi „paraziţi” — asta ierea o altă vorbă d-a lui. Şi „'iene”, da, da, ştiu precis că le-a spus „'iene”. Sigur că ierea vorba dă laburişti, mă-nţelegi ce vreau să spun.

Winston are sentimentul că vorbesc unul hăis şi altul cea.

— Eu voiam să ştiu, de fapt, zice el, dacă simţi cumva că ai mai multă libertate acum decât aveai atunci. Eşti tratat mai bine astăzi, aşa, ca om? în zilele alea cei bogaţi, cei din vârful piramidei…

— Camera Lorzilor, intervine bătrânul, parcă şi-ar fi adus aminte brusc.

— Camera Lorzilor, dacă vrei dumneata. Ce te întreb eu este: oamenii ăia erau în stare să te trateze ca inferior numai şi numai fiindcă ei erau bogaţi şi dumneata erai sărac? De pildă, este adevărat că aveai obligaţia să le spui „Domnule” şi să-ţi iei şapca de pe cap când treceai pe lângă ei?

Bătrânul pare a se gândi profund. Dă pe gât un sfert din cea de-a doua bere şi abia apoi răspunde:

— Da, zice, asta da. Le plăcea să-ţi duci mâna la cozoroc să-i saluţi. Cică ierea sem' dă respect. Io nu ieream dă acor' cu asta, da' am făcu' şi io dă dăstule ori aşa. Nu puteam să nu, ca să zic aşa.

— Şi era un obicei — nu fac decât să citez ce am citit prin cărţile de istorie — era un obicei la oamenii aceştia şi la servitorii lor să-ţi dea brânci de pe trotuar în şanţ?

— Unul m-a-mpins odată, zice bătrânul. Mi-aduc aminte parc-a fost ieri. Ierea-n noaptea Regatei dă Canotaj — toată lumea făcea un scandal dă pomină-n noaptea Regatii dă Canotaj — şi io am intrat într-un ăla acolo, un june, pa Şoseaua Shaftesbury. Ce domn ierea ăla… cămaşă cu jabou, pardesiu negru, joben… Mergea nu ştiu cum, în zigzag, pa trotuar şi io am intrat în el dân greşeală. 'Ce: „Dă ce dracu' nu te uiţi pa unde mergi?” — aşa mi-a zis. Zic io: „Da’ ce, bă, ăsta-i trotuarul tău?” 'Ce: „'ţ' crap capu'-ăla nenorocit dacă te răţoieşti la mine”. Zic io: „Nu vez', bă, că ies' beat? în juma dă minu' n-am treabă cu tine”, i-am zis. Şi, auzi, dacă pot' să-ţ' închipui, tipu'-m' pune mâna-m piept şi-m' dă un brânci că ierea gata să mă calce-autobuzu'. Ehee, ieream ş'-io tânăr pa vremea aia şi tocma' vroiam să-i trag una, da'…

Winston simte cum îl cuprinde un sentiment de neajutorare. Memoria bătrânului nu este nimic altceva decât un morman de amănunte. Poţi să stai să-i pui întrebări toată ziua, şi tot n-ai să obţii nici o informaţie autentică. Istoriile Partidului ar putea fi, totuşi, adevărate într-o măsură oarecare ; ar putea fi chiar în întregime adevărate. Face o ultimă încercare:

— Poate n-am vorbit eu clar, zice. Iată ce vreau să spun: dumneata trăieşti de multă vreme; jumătate din viaţă ai trăit-o înainte de Revoluţie, în 1925, de pildă, erai deja om în toată firea. Din ce-ţi aduci dumneata aminte, ai putea spune că viaţa, în 1925, era mai bună decât este acuma, sau mai rea? Dacă ţi-ar fi dat s-alegi, când ai prefera să trăieşti, atunci sau acum?

Bătrânul se uită gânditor la tabla de dame. Îşi termină berea mai încet decât prima oară. Când începe să vorbească, îşi ia un aer îngăduitor şi filosofic, de parcă l-ar fi înmuiat berea.

— Ştiu io ce-ai vrea să-ţ' spun, zice el. Ai vrea să spun că mai degrab'-aş fi iară tânăr. Cei mai mulţ'-aşa zice, când îi întrebi, c-ar prefera mai bine să fie tineri. Ai şi sănătate, când eş' tânăr, şi putere. Când ajunj' la vârsta mea, niciodată nu eş' bine. Pa mine mă doare ceva, rău dă tot, la picioare, şi beşica-i dă groază — dă şase-şapte ori pa noapte mă face să mă dau jos din pat. Da' pa d-altă parte, şi când eş' bătrân ai avantaje mari. Nu mai ai aceleaşi năcazuri. Nici o treabă cu femeile, şi asta-i mare lucru. Dă treij' d'-ani n-am mai pus mâna p-o femeie, dacă pot' crede-aşa ceva. Nis' nu mi-am dorit, şi asta-i o chestie şi mai mare…

Winston se reazemă de pervazul ferestrei. Nu are nici un rost să continue. Dă să se ridice ca să mai cumpere câte o bere, când bătrânul se ridică el brusc şi se duce, târşâindu-şi picioarele, către closetul mizer din fundul sălii. Jumătatea de litru suplimentară se pare că îşi face deja efectul. Winston rămâne un minut sau două uitându-se fix la paharul gol şi nici nu-şi dă seama când l-au purtat picioarele singure din nou afară, pe stradă, în cel mult douăzeci de ani, se gândeşte, întrebarea asta uriaşă, dar atât de simplă: „Viaţa dinainte de Revoluţie era sau nu mai bună decât cea de azi?” nu-şi va mai putea găsi răspunsul sub nici o formă. Deşi, în realitate, de pe acum nu i se mai poate găsi practic nici un răspuns, din moment ce acei câţiva care mai trăiesc, pe ici, pe colo, din lumea veche, nu mai sunt în stare să compare între ele cele două epoci, îşi amintesc lucruri inutile cu toptanul, cearta cu un coleg de slujbă sau vânatul unei pompe de bicicletă pierdute, sau expresia feţei la o soră moartă demult, sau vârtejurile de praf dintr-o dimineaţă cu vânt, cu şaptezeci de ani în urmă; dar toate faptele relevante rămân în afara câmpului lor vizual. Parcă ar fi nişte furnici: văd mărunţişurile, dar nu şi obiectele mari. Şi când memoria te lasă, iar arhivele sunt falsificate — când se întâmpla treaba asta — pretenţia Partidului de a fi îmbunătăţit radical condiţiile de viaţă trebuie acceptată, pentru că nu există, şi nici nu mai poate exista vreodată, vreun etalon cu care să faci comparaţie.

In acest moment, şirul