gândurilor i se curmă brusc. Se opreşte şi ridică ochii. A ajuns pe o stradă îngustă, cu câteva prăvălioare întunecoase împrăştiate printre case. Chiar deasupra capului lui atârnă trei bile de metal decolorate, care arată de parcă ar fi fost cândva aurite. Locul i se pare oarecum cunoscut. Da, sigur că da! Este chiar magazinul de vechituri de unde şi-a cumpărat jurnalul.

Îl trece un fior de spaimă. De la bun început cumpăratul acelui caiet a fost un act necugetat şi şi-a jurat să nu mai calce niciodată pe străzile respective. Şi totuşi, în clipa în care şi-a lăsat gândurile să se plimbe aiurea, uite că picioarele l-au adus din nou aici din propria lor iniţiativă. Tocmai de asemenea impulsuri sinucigaşe spera să se păzească ţinându-şi un jurnal, în acelaşi timp, însă, observă că, deşi este aproape ora douăzeci şi unu, magazinul nu s-a închis. Probabil că înăuntru ar fi mai puţin bătător la ochi, decât plimbându-se de colo-colo pe trotuare, aşa încât deschide uşa şi intră, de parcă s-ar ascunde. Dacă-l întreabă cineva, o să spună că voia să-şi cumpere lame de ras şi o să sune chiar plauzibil.

Proprietarul tocmai a aprins o lampă cu gaz atârnată de tavan, care răspândeşte un miros urât, dar îmbietor. Este un bărbat de vreo şaizeci de ani, slab şi adus de spate, cu un nas lung şi binevoitor şi cu ochii prietenoşi, distorsionaţi de nişte ochelari cu dioptrii mari. Părul i-a albit, dar sprincenele, stufoase, le are încă destul de negre. Ochelarii, mişcările uşoare şi aferate, faptul că poartă o haină uzată, de catifea neagră, toate acestea la un loc îi dau un vag aer de intelectual, ca şi cum ar fi fost, la viaţa lui, cine-ştie-ce om de litere sau, poate, muzician. Are şi o voce blânda — ai zice chiar decolorată —, cu un accent mai puţin stricat decât al celor mai mulţi dintre proli.

— V-am recunoscut de pe trotuar, zice el, fără nici o introducere. Sunteţi domnul care a cumpărat mai demult acel album de amintiri pentru domnişoare. Frumoasă hârtie era aceea. Cretată, aşa i se spunea pe vremuri. Nu s-a mai făcut asemenea hârtie de… e-hee, de vreo cincizeci de ani, cred. Se uită intens la Winston peste ochelari. Doreaţi ceva anume? Sau aţi intrat numai să vă uitaţi?

— Treceam pe-aici, zice Winston, luând-o pe departe. Am intrat numai aşa… Nu căutam nimic anume.

— Mai bine, zice bătrânelul, pentru că nu cred că v-aş putea oferi ceva. Face un gest apologetic cu mâna, arătându-i lui Winston o palmă goală, cu pielea netedă. Vedeţi cum este: magazinu-i gol, dacă pot spune-aşa. Vă spun dumneavoastră, dar să rămână-ntre noi: comerţul cu antichităţi e pe cale de dispariţie. Cerere nu mai este. Şi nici marfa. Mobilă, porţelanuri, sticlărie — toate s-au spart, una câte una. Şi, bineînţeles, lucrurile de metal, cele mai multe, au fost topite. N-am mai văzut un sfeşnic de bronz de ani de zile.

Magazinul, cu interiorul lui strâmt, este, de fapt, plin până la refuz, de nu ai loc nici să te mişti, dar mai nimic nu este înăuntru, care să aibă cea mai mică valoare. De jur împrejurul pereţilor stau stivuite nenumărate rame de tablouri pline de praf. În vitrină, se găsesc tăvi cu şuruburi şi piuliţe, dălţi tocite, bricege cu lamele ciobite, ceasuri înnegrite care nici măcar nu au pretenţia să funcţioneze, şi tot felul de alte prostii. Numai pe o măsuţă, într-un colţ, este o grămadă de mărunţişuri — cutii pentru tutun de prizat lăcuite, broşe cu agat şi altele asemănătoare — care parcă-parcă ar putea conţine şi câte ceva interesant. Se îndreaptă spre măsuţa respectivă, dar, la un moment dat, privirea i se opreşte pe un obiect rotund şi lucios, căzut pe podea, care sclipeşte uşor la lumina lămpii cu gaz; îl ridică de pe jos. Este o bucată grea de sticlă, rotundă pe o parte şi dreaptă pe cealaltă, care are aproape formă de emisferă. Şi culoarea şi consistenţa sticlei au o netezime aparte, ca apa de ploaie, în miezul ei, se găseşte un obiect ciudat, roz, răsucit, mărit de suprafaţa rotundă, care seamănă cu un trandafir sau cu o anemonă de mare.

— Ce e asta? — întreabă Winston, impresionat.

— Asta? Coral, îi răspunde bătrânelul. Trebuie să fi fost scos din Oceanul Indian. Era un obicei pe vremuri să le încorporeze în sticlă. Obiectul acesta a fost făcut acum mai bine de o sută de ani. După cum arată, poate chiar mai mult.

— E frumos, comentează Winston.

— Este, într-adevăr, frumos, zice vânzătorul apreciativ. Dar în ziua de astăzi nu mai sunt mulţi care să spună aşa ceva. Îşi drege glasul, apoi continuă: Acuma, ăăă, dacă se-ntâmplă cumva să vreţi să-l cumpăraţi, vă costă patru dolari. Mi-aduc aminte de vremea când un lucru ca acesta putea ajunge şi la opt lire, iar opt lire erau… — mă rog, nu pot socoti, dar erau o mulţime de bani. Cui îi mai pasă astăzi de adevăratele antichităţi, chiar şi de cele câteva care se mai găsesc?

Winston plăteşte cei patru dolari fără să se gândească, apoi vâră în buzunar obiectul râvnit. Ceea ce-l atrage mai ales la el nu este atât faptul că e frumos, cât că are, aşa, un aer că a aparţinut unei epoci cu totul diferită de cea de astăzi. Sticla netedă, ca apa de ploaie, nu seamănă deloc cu ceea ce a văzut el în materie de sticlă, de când se ştie. Şi-apoi, obiectul îl atrage de două ori mai mult, fiindcă pare să fie inutil, deşi bănuieşte că era utilizat capresse-papiers. Ii trage foarte greu la buzunar, dar, din fericire, nu face o umflătură prea mare. Este un obiect bizar, compromiţător chiar, dacă este găsit în posesia unui membru al Partidului. Tot ce este vechi si, tocmai de aceea, frumos, este întotdeauna oarecum suspect. Anticarul s-a înveselit vizibil îndată ce a primit cei patru dolari. Winston îşi dă seama că ar fi acceptat şi trei, sau chiar doi.

— Mai avem o cameră, sus, pe care poate vreţi s-o