Aprinde o lampă cu gaz şi, cu spatele parcă şi mai aplecat, o ia primul, încet, în sus, pe scara abruptă şi uzată, pe urmă pe un coridor strimt, şi pătrunde într-o cameră care nu este cu faţa la stradă, ci dă într-o curte pietruită, către o pădure de coşuri de case. Winston observă că mobila este încă aşezată ca şi cum în cameră ar locui cineva. Pe jos se găseşte o carpetă, pe pereţi un tablou sau două, iar lângă cămin este tras un fotoliu adânc şi desfundat. Pe poliţa căminului, ticăie un ceas de sticlă demodat, cu cadranul de douăsprezece ore. Sub fereastră şi ocupând aproape un sfert din cameră, se află un pat enorm, dublu, cu salteaua încă pe el.

— Aici am locuit până a murit soţia, explică bătrânelul, oarecum scuzându-se. Vreau să vând mobila încetul cu încetul. Uitaţi aici un pat de mahon frumos — sau, mă rog, ar fi dacă s-ar găsi cineva care să scoată ploşniţele din el. După părerea mea, însă, l-aţi găsi cam incomod.

Cum ţine lampa în sus, ca să lumineze cât mai mult din cameră, şi la lumina palidă şi caldă, încăperea i se pare lui Winston ciudat de atrăgătoare. Prin minte îi trece un gând nebunesc — probabil că nu i-ar fi prea greu să închirieze camera asta pentru câţiva dolari pe săptămână, dacă îndrăzneşte să-şi asume riscul. Dementă idee, imposibilă, care trebuie abandonată de cum ţi-a venit; dar camera a trezit în el un fel de nostalgie, ceva atavic. I se pare că ştie exact cum este să stai într-o cameră ca asta, pe un fotoliu, lângă foc, cu picioarele pe grătarul căminului şi cu un ceainic pe trepied, cu totul singur, cu totul lini ştit, fără să te supravegheze nimeni, fără o voce care să te urmărească, fără nici un zgomot, afară de fluieratul ceainicului şi de ticăitul prietenos al ceasului.

— N-are tele-ecran! — exclamă el fără să se poată abţine.

— A, da, zice bătrânul, n-am avut niciodată aşa ceva. Mult prea scumpe pentru noi. Şi, nu ştiu cum să zic, dar nici nu prea i-am simţit lipsa.

Aşa, uitaţi acolo, în colţ, o măsuţă rabatabilă frumoasă. Acuma, sigur, dac-aţi vrea să folosiţi clapele, ar trebui să-i puneţi balamale noi.

In colţul opus, Winston zăreşte o bibliotecuţă şi se duce glonţ către ea. Nu conţine, însă, decât prostii. Vânătoarea cărţilor şi distrugerea lor s-a desfăşurat şi în cartierele prolilor la fel de sistematic ca peste tot. Puţin probabil să mai existe pe undeva prin Oceania vreun exemplar dintr-o carte tipărită înainte de 1960. Proprietarul magazinului, care încă mai ţine lampa cu gaz în sus, se opreşte în faţa unui tablou înrămat în lemn de trandafir şi agăţat de cealaltă parte a căminului, vizavi de pat.

— Uitaţi, aici, în caz că vă interesează cumva gravurile vechi…, începe el, vag încurcat.

Winston se apropie să studieze tabloul. Este o gravură în oţel, a unei clădiri ovale, cu ferestre dreptunghiulare şi cu un turnuleţ în faţă. Clădirea este împrejmuită de un grilaj, iar în spatele ei, se înalţă o statuie. Winston o priveşte fix câteva clipe. I se pare oarecum cunoscută, deşi nu-şi aduce aminte de statuie.

— Rama e fixată în perete, continuă bătrânelul, dar pot s-o deşurubez, dacă doriţi.

— Ştiu clădirea asta, zice Winston într-un târziu. Acuma e-n ruine. Şi e-n mijlocul străzii, nu?, în faţa Palatului de Justiţie.

— Aşa este. In faţa Tribunalului. A fost bombardată în… — mă rog, acum mulţi ani. Pe vremuri, era biserică şi-i zicea Sfântul Clement Danezul. Aici, se opreşte, zâmbeşte a scuză, parcă ar fi conştient că vrea să spună ceva destul de aiurit, după care continuă: „Portocale şi lămâi, zice-un clopot la Sân Clement”.

— Cum aţi spus? — întreabă Winston.

— Ăă, „Portocale şi lămâi, zice-un clopot la Sân Clement”. E o poezioară care circula pe când eram eu copil. Nu mai ştiu cum era mai departe, dar ştiu că se termina aşa: „Haide, ţine-o lumânare, să te duci mai iute-n pat, / Uite, cade-o toporişca şi te lasă fără cap”. Era şi un fel de dans. Doi inşi ţineau mâinile întinse în sus şi tu treceai pe sub mâinile lor si, când ajungeau la „Uite, cade-o toporişca şi te lasă fără cap”, lăsau brusc mâinile în jos şi te prindeau la mijloc. Erau numai nume de biserici. Toate bisericile din Londra cred că apăreau în cântecul ăla — cele mai mari, în tot cazul.

In mintea lui Winston se naşte întrebarea din ce secol o fi biserica, întotdeauna este greu să stabileşti vârsta unei clădiri din Londra. Orice construcţie mare şi impresionantă, dacă arată cât-de-cât bine, se spune automat că a fost ridicată după Revoluţie, iar dacă totuşi este evident mai veche, este atribuită unei perioade tulburi, numită Evul Mediu. Secolele de capitalism nu au produs absolut nimic de valoare. Nu poţi învăţa din arhitectură mai mult decât din cărţi. Statuile, inscripţiile, plăcile comemorative, numele străzilor — tot ce ar putea arunca o lumină cât de mică asupra trecutului, totul a fost schimbat în mod sistematic.

— N-am ştiut că era biserică, zice Winston.

— Multe din ele au rămas, dacă stai şi te gândeşti, zice bătrânul, dar sunt folosite în alte scopuri. Dar cum Dumnezeu era poezioara aceea? A, gata, ştiu! „Portocale şi lămâi, zice-un clopot la Sân Clement, / Ai să-mi dai trei gologani, zice altul la Sân Martin”… — cam aşa suna, dar mai departe chiar că nu mai ştiu. Gologanul era o monedă mică de aramă, care semăna oarecum cu un cent de-ai nostru.

— Şi unde venea Sfântul Martin? — întreabă Winston.

— Sfântul Martin? Păi Sfântul Martin mai este încă în picioare, în Piaţa Victoriei, pe partea cu galeria de pictură. E o clădire cu un fel de portic triunghiular şi cu coloane-n faţă şi multe trepte.

Winston ştie bine clădirea respectivă. Acum este muzeu şi în ea se etalează diverse lucruri de propagandă — modele de