— Sfântul Martin-de-pe-Câmp, aşa se numea, deşi eu nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată câmp pe-acolo, adaugă bătrânelul.

Winston nu cumpără, însă, tabloul. Este ceva şi mai nepotrivit de avut, decât greutatea de sticlă. Şi nici de dus acasă nu l-ar putea duce, decât scos din ramă. Mai zăboveşte câteva minute, de vorbă cu anticarul cel binevoitor, descoperind că nu-l cheamă Weeks, aşa cum s-ar putea crede din firma de deasupra intrării, ci Charrington. Domnul Charrington, din câte rezultă din povestirile sale, este văduv, are şaizeci şi trei de ani şi locuieşte în acest magazin de treizeci de ani. De când a preluat magazinul, tot a vrut să schimbe numele de deasupra intrării, dar uite că nu s-a învrednicit să şi facă treaba asta. In timp ce povesteşte, Winston se gândeşte la poezioara pe jumătate uitată. „Portocale şi lămâi, zice-un clopot la Sân Clement, / Ai să-mi dai trei gologani, zice altul la Sân Martin.” Foarte ciudat, dar, în timp ce şi-o spune în gând, are impresia că într-adevăr aude clopote — clopotele unei alte Londre, pierdute, care mai există încă, dracu ştie pe unde, ascunse şi uitate. Parcă le aude trimiţându-şi dangătele de la o clopotniţă invizibilă la alta. Cu toate că, oricât de mult şi-ar împinge amintirile în trecut, nu a auzit în viaţa lui clopot de biserică bătând.

Îl părăseşte pe domnul Charrington şi coboară singur scările ca să nu-l vadă bătrânelul cum inspectează strada înainte de a ieşi pe uşă. S-a hotărât deja ca, după un interval de timp rezonabil — să zicem, o lună — saşi ia inima în dinţi şi să facă o nouă vizită la magazin. Poate că nici nu este mai riscant decât că chiulească într-o seară de la Centrul Comunitar. Nebunia cea mare a făcut-o de la bun început, că a revenit aici, după ce a cumpărat jurnalul şi fără să ştie dacă proprietarul magazinului este om de încredere. Şi totuşi…!

Ba da, se gândeşte din nou, o să mai vin. O să mai cumpăr şi alte nimicuri frumoase. O să cumpăr gravura cu Sfântul Clement Danezul, o s-o scot din ramă şi o s-o iau acasă, ascunsă în vestonul de la salopetă. Scot eu şi restul poeziei ăleia din memoria domnului Charrington. Pân ă şi proiectul cel smintit cu închiriatul camerei de sus îi trece din nou ca un fulger prin minte. Timp de vreo cinci secunde, exaltarea îl face neatent, aşa încât iese afară, pe trotuar, fără măcar să arunce o privire pe fereastră, începe chiar să fredoneze, improvizând o melodie: „Portocale şi lămâi, zice-un clopot la Sân Clement, /Ai să-mi dai trei gologani, zice altul…”

Deodată, i se pare că inima i se transformă în gheaţă, iar maţele — în apă. Pe stradă, la nici zece metri de el, se apropie o salopetă albastră. Este fata de la Secţia Literatură, fata cu părul negru. O fi lumina slabă, dar o recunoaşte fără nici o dificultate. Ea îl priveşte drept în ochi, apoi trece grăbită mai departe, ca şi cum nu l-ar fi văzut. Pentru câteva clipe, Winston rămâne mult prea înlemnit ca să se mai mişte. Pe urmă, o ia spre dreapta, se îndepărtează greoi, fără să-şi dea seama, pe moment, că merge în direcţie opusă. Măcar atâta lucru este lămurit: fata îl spionează. Probabil că l-a urmărit până aici, pentru că nu este de crezut că numai şi numai întâmplător a trecut şi ea în aceeaşi seară, pe aceeaşi stradă lăturalnică şi întunecoasă, la mai mulţi kilometri depărtare de orice cartier unde locuiesc membrii Partidului. Prea mare coincidenţă. Nu mai contează dacă este, într-adevăr, membră a Poliţiei Gândirii sau, pur şi simplu, o spioană amatoare plină de zel. A pus ochii pe el şi asta e de ajuns. Probabil că l-a văzut intrând şi în cârciumă.

Face eforturi ca să meargă. Bucata de sticlă din buzunar îl izbeşte peste coapsă la fiecare pas şi deja se gândeşte s-o scoată şi s-o arunce cât colo. Cel mai rău lucru, însă, este durerea pe care o simte în burtă. Timp de câteva minute bune, are senzaţia că moare dacă nu găseşte un closet mai repede. Dar, în asemenea cartiere, nu există closete publice, în cele din urmă, spasmul îi trece, lăsându-i cu o durere surdă.

Strada se înfundă în faţa lui. Winston se opreşte şi rămâne câteva secunde nemişcat, întrebându-se ce să facă; pe urmă, se întoarce şi o ia înapoi pe unde a venit. Când ajunge la colţ, se gândeşte că fata nu a trecut pe lângă el decât de vreo trei minute şi că, dacă fuge, ar putea s-o prindă din urmă. Să se ţină după ea până ajung amândoi în vreun loc mai întunecos şi acolo să-i crape capul cu vreun bolovan. Şi bucata de sticlă din buzunar este destul de grea pentru aşa ceva. Dar la fel de repede renunţă la asemenea idee, pentru că până şi gândul de a face efort fizic i se pare insuportabil. Nu ar putea alerga şi cu atât mai puţin să plaseze o lovitură zdravănă. Şi pe urmă, fata e tânăra şi vioaie şi s-ar apăra, fără doar şi poate. Sau să se ducă la Centrul Comunitar şi să stea acolo până se închide, ca saşi facă măcar un alibi parţial pentru restul serii. Dar şi asta îi este imposibil. L-a cuprins o amorţeală ca de plumb. Tot ce îşi doreşte este să ajungă mai repede acasă şi să stea jos pe un scaun să se liniştească.

Când ajunge acasă, este deja trecut de ora douăzeci şi două. Lumina se stinge pe la douăzeci şi trei-treizeci. Se duce în bucătărie şi dă pe gât o cană aproape plină de gin Victoria. Pe urmă, se aşează la măsuţa din nişă, unde stă de obicei, şi scoate din sertar jurnalul. Dar nu-l deschide imediat. La tele-ecran, o femeie cu voce ca de tinichea răcneşte un cântec patriotic. Rămâne privind fix la coperta de culoarea marmorei a jurnalului;