Noaptea vin să te ia, întotdeauna noaptea. Cel mai bine este să te sinucizi până nu pun ei mâna pe tine. Fără îndoială că unii aşa şi procedează; multe dispariţii sunt, de fapt, sinucideri. Dar îţi trebuie un curaj disperat ca să te omori, într-o lume în care armele de foc şi orice otravă rapidă şi sigură sunt absolut de neprocurat. Se gândeşte, cu un vag sentiment de mirare, la inutilitatea biologic ă a durerii şi a fricii, la felul cum te trădează propriul corp, îngheţându-te în inerţie exact în clipa în care ai mai mare nevoie de o energie ieşită din comun. Ar fi putut s-o reducă la tăcere pe fata cu părul negru, dacă ar fî acţionat destul de repede; dar, tocmai din cauză că se găsea într-o primejdie extremă, şi-a pierdut puterea de a acţiona, îngrozitor i se pare faptul că, în momentele de criză, nu te lupţi în primul rând cu un duşman din afară, ci întotdeauna cu propriul tău trup. Uite, chiar şi acum, cu tot ginul pe care l-a băut, durerea surdă din burtă îl împiedică să-şi urmărească gândurile, îşi dă seama că la fel se întâmpla în toate situaţiile aşa-zis eroice sau tragice. Pe câmpul de luptă, în camera de tortură, pe un vas care se scufundă, întotdeauna uiţi pentru ce anume trebuie să lupţi, fiindcă trupul te ia în stăpânire, ajunge chiar să-ţi umple universul şi, chiar când nu eşti paralizat de frică sau când nu urli de durere, viaţa nu este altceva decât o luptă, clipă de clipă, cu foamea, cu frigul sau cu nesomnul, cu o greaţă la stomac sau cu o durere de dinţi.

Deschide jurnalul. Trebuie neapărat să noteze ceva în el. Femeia de la tele-ecran a început un alt cântec. Vocea ei parcă i se înfige în creier, ca o aşchie tăioasă de sticlă, încearcă să se concentreze la persoana lui O'Brien, pentru care îşi ţine el acest jurnal, dar, în loc de asta, îi vine în minte ce va păţi el după ce îl ridică Poliţia Gândirii. Nu contează dacă te omoară pe loc. Să fii omorât te aştepţi. Dar înaintea morţii — nimeni nu vorbeşte despre asemenea lucruri, deşi toată lumea ştie — trebuie să treci prin formalităţile mărturisirilor: zvârcolitul pe jos şi cerşitul de milă, pocniturile oaselor sparte, dinţii zdrobiţi şi smocurile de păr năclăite de sânge. De ce trebuie neapărat să suporţi toate astea, din moment ce sfârşitul este oricum acelaşi? De ce nu ţi se pot tăia pur şi simplu câteva zile sau săptămâni din viaţă? Nimeni nu scapă neprins şi nimeni nu scapă fără să mărturisească. O dată ce ai căzut în crimăgândit, este limpede că, până la cutare dată, eşti terminat. Şi atunci, de ce mai trebuie ca oroarea asta, care oricum nu schimbă nimic, să facă parte integrantă din viitorul tău?

Încearcă din nou, şi de data asta reuşeşte ceva mai bine, să-şi reconstituie în minte imaginea lui O'Brien. „Ne întâlnim în locul unde nu există întuneric” — i-a spus O'Brien. Ştie ce înseamnă asta sau, cel puţin, îşi închipuie că ştie. Locul unde nu există întuneric este viitorul ipotetic, pe care nimeni n-o să-l vadă vreodată, dar în care poţi să te incluzi şi pe tine însuţi, dacă ai o credinţă mistică în el încă de pe acum. Dar, cum vocea de la tele-ecran îi zbiară în urechi, nu-şi mai poate urmări firul gândurilor. Scoate o ţigară şi o duce la gură. Jumătate din tutun îi cade pe limbă: un praf amar pe care cu greu îl mai scuipi afară. Figura Fratelui cel Mare îi năpădeşte mintea, înlocuind-o pe cea a lui O'Brien. Aşa cum a făcut şi cu câteva zile în urmă, scoate din buzunar o monedă şi o studiază intens. Figura se uită şi ea la el de jos în sus, plină, calmă, protectoare: ce fel de zâmbet se ascunde sub mustaţa asta neagră? Ca o presimţire sumbră, grea, plumburie, îi vin în minte cuvintele:

RĂZBOIUL ESTE PACE

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

IGNORANTA ESTE PUTERE

Partea a II-a

1

Pe la mijlocul dimineţii, Winston iese din boxa lui, ca să meargă la closet. Dinspre celălalt capăt al coridorului lung şi puternic luminat, vine către el o persoană. Da, este fata cu părul negru. Patru zile au trecut de când a fost cât pe-aci să se ciocnească de ea în faţa magazinului de vechituri. Pe măsură ce se apropie unul de celălalt, Winston observă că fata are braţul drept trecut printr-o eşarfă care nu se zărea de la depărtare, fiindcă este de aceeaşi culoare cu salopeta. Probabil că şi-a zdrobit mâna tot învârtindu-se pe lângă marile caleidoscoape de la Secţia Literatură, pe care se „strunjesc” intrigile romanelor. La ea, acolo, accidentul ăsta e monedă curentă.

Când ajunge la vreo patru metri de el, de Winston, fata se împiedic ă şi cade — precis a dat cu capul de p ământ. Lasă să-i scape un ţipăt ascuţit de durere. A căzut, probabil, chiar pe braţul imobilizat în eşarfă. Winston se opreşte brusc. Fata se ridică în genunchi. A căpătat în obraji o culoare galben-lăptoasă, din care gura îi iese în relief mai roşie ca niciodată. Se uită fix în ochii lui Winston, cu o privire chemătoare, care exprimă frică, mai degrabă decât durere.

Inima lui Winston tresare de-o emoţie confuză: are în faţă un duşman pornit să-l lichideze; dar tot în faţă are o fiinţă omenească lovită şi poate cu un braţ rupt. Se repede, dintr-o pornire interioară mai mult sau mai puţin conştientă, s-o ajute. În momentul în care a văzut-o căzând peste braţul bandajat, parcă a simţit durerea în propriul trup.

— Te-ai lovit? – o întreabă.

— Nu-i mare lucru. Braţul — şi-atât. In câteva momente-mi trece. Vorbeşte aşa, sacadat, de parcă i-ar bate inima prea tare. Se vede limpede că s-a albit la faţă rău de tot, deşi bravează.

— Sper că nu ţi-ai rupt nimic, insistă