— Nu, mi-e foarte bine. M-a durut doar un pic, atâta tot.

Îi întinde mâna pe care o are liberă, iar el o ajută să se ridice. Uite, i-a mai revenit ceva culoare în obraji şi deja arată mult mai bine.

— Nu s-a întâmplat nimic, repetă ea scurt. M-am lovit puţin lancheietură. Mulţumesc, tovarăşe!

Şi, zicând asta, îşi vede de drum în direcţia în care mergea, atât de nepăsătoare, de parcă într-adevăr nu s-a întâmplat nimic. Tot acest incident nu a durat mai mult de o jumătate de minut. Să nu-ţi laşi niciodată sentimentele să ţi se vadă pe faţă este deja o obişnuinţă transformată în instinct şi, oricum, totul s-a petrecut exact în faţa unui tele-ecran. Şi totuşi, lui Winston îi vine foarte greu să nu-şi dezvăluie surprinderea chiar acolo, pe loc: în cele două-trei secunde cât a ajutat-o să se ridice, fata i-a strecurat ceva în palmă. Nici nu se pune problema că ar fi fost o întâmplare. Este ceva mic şi plat. In clipa în care intră pe uşa de la closet, bagă obiectul respectiv în buzunar şi-l pipăie cu vârfurile degetelor. Este o hârtiuţă împăturită în formă de pătrat.

Stând în faţa pisoarului, reuşeşte, tot cu vârfurile degetelor, să desfacă hârtiuţă. Este clar că trebuie să fie vreun mesaj oarecare. Ce-ar fi să intre pentru câteva clipe într-o cabină şi să-l citească acolo, pe loc? Dar aşa ceva ar fi nebunie curată, şi ştie prea bine de ce. La closet, mai mult decât oriunde, poţi fi sigur că tele-ecranele sunt supravegheate în continuu.

Se întoarce, aşadar, la boxa lui, se aşează pe scaun, aruncă hârtiuţă ca din întâmplare printre celelalte hârtii de pe birou, îşi pune ochelarii şi-şi trage scrievorbitorul mai aproape.

Cinci minute, îşi spune în sinea lui, cel puţin cinci minute! Inima îi bubuie în piept atât de tare, că i se face şi mai frică. Noroc că lucrarea pe care o are pe masă este o treabă de rutină, rectificarea unei lungi liste de cifre, şi nu-i cere prea multă atenţie.

Orice ar scrie pe hârtiuţă aia are cu siguranţă o semnificaţie politică oarecare. După cum vede el lucrurile, sunt două posibilităţi. Prima, de departe cea mai plauzibilă, este aceea că fata lucrează ca agentă a Poliţiei Gândirii, aşa cum s-a temut el de la bun început. Nu ştie de ce Poliţia Gândirii ar alege o asemenea cale pentru a-şi transmite mesajele, dar or fi având ei motivele lor. Cât despre ce scrie acolo, ar putea fi o ameninţare, o convocare, un ordin să se sinucidă sau dracu-ştie-ce capcană. Dar mai există şi o a doua posibilitate, şi mai înfricoşătoare, care tot scoate capul, deşi el încearcă, fără prea mare succes, s-o înăbuşe. Şi anume, ca mesajul să nu fie deloc din partea Poliţiei Gândirii, ci din partea unei organizaţii secrete. Poate că totuşi Frăţia există! Poate că fata este membră a Frăţiei! Sigur că ideea asta e absurdă, însă i-a răsărit în minte exact în clipa în care a simţit hârtiuţă în palmă. I-au trebuit câteva minute că să-şi formuleze prima explicaţie, mai plauzibilă. Şi uite că şi acum, deşi raţiunea îi spune că mesajul ăla înseamnă, probabil, moartea lui, tot refuză să creadă aşa ceva şi rămâne cu o speranţă stupidă şi inima-i bate ca o tobă şi-i vine greu să-şi stăpânească vocea, să nu-i tremure în timp ce-şi pronunţă cifrele în scrievorbitor.

În fine, a terminat lucrarea şi-i dă drumul în tubul pneumatic. Opt minute au trecut, îşi aranjează ochelarii pe nas, oftează şi trage spre el lucrarea următoare, cu hârtiuţă deasupra. O desface şi o netezeşte. Cu un scris lăbărţat şi neformat, bileţelul conţine doar două cuvinte:

Te iubesc.

Timp de câteva momente bune, este mult prea uluit până şi ca să arunce hârtia acuzatoare în gaura de memorie. Când îşi aduce aminte, în sfârşit, şi face treaba asta, deşi ştie prea bine că este periculos să dovedeşti prea mult interes faţă de orişice, nu se poate abţine să mai citească o dată bileţelul, ca să fie sigur că nu scrie, de fapt, altceva. Tot restul dimineţii îi vine foarte greu să mai lucreze. Şi, pe lângă faptul că trebuie să se concentreze la nişte lucrări sâcâitoare, cel mai rău este că trebuie să-şi ascundă agitaţia de tele-ecran. Parcă îl arde un foc în burtă. Masa de prânz la cantină, cu căldura, aglomeraţia şi zgomotul ei, i se pare un chin. Spera să rămână singur măcar o vreme, în nenorocita asta de oră de prânz, dar nu, cum are ghinion de obicei, dobitocul de Parsons se pleo şteşte lângă el, cu putoarea lui de transpiraţie, care aproape că bate mirosul metalic al mâncării, şi nu-l slăbeşte o clipă cu pălăvrăgeala despre ce pregătiri se fac pentru Săptămâna de Ură. Ce îl entuziasmează cel mai mult pe Parsons este un cap al Fratelui cel Mare, din hârtie creponată, înalt de doi metri, pe care-l confecţionează, pentru ocazia respectivă, grupa de Spioni a fiică-sii. Şi toată situaţia este cu atât mai enervantă, cu cât Winston abia dacă aude ce îi spune Parsons, din cauza vacarmului din jur, şi trebuie să-i tot ceară să repete câte-o stupizenie. O singură dată o zăreşte pe fata cu părul negru, la o masă de la capătul celălalt al sălii, cu alte două fete. Ea se face că nu-l vede, aşa că el nu se mai uită într-acolo.

După-amiază i se pare ceva mai suportabilă. Imediat după prânz, îi soseşte o lucrare delicată şi dificilă, care o să-i ia mai multe ore şi pentru care trebuie să lase orice altceva la o parte. Este vorba să modifice o serie de rapoarte de producţie de acum doi ani, în aşa fel încât să discrediteze un membru de seamă al Partidului Interior, care trece acum, din câte se pare, printr-un con de umbră. La asemenea lucruri Winston se pricepe şi, timp de două ceasuri şi mai bine, reuşeşte să nu se mai gândească deloc la fata cu părul negru. Pe urmă, însă, figura