ei îi revine în minte, aducând cu ea o dorinţă sfâşietoare, insuportabilă, de a fi singur. Până nu rămâne singur, nu poate analiza situaţia asta neaşteptată. Seara trebuie să şi-o petreacă la Centrul Comunitar. Mai hăpăie o masă fără gust la cantină şi se grăbeşte să ajungă la Centru, ia parte la o mascaradă solemnă intitulată „grup de dezbateri”, joacă două seturi de ping-pong, dă pe gât mai multe pahare de gin şi asistă, timp de jumătate de oră, la o conferinţă cu titlul „Legătura dintre SOCENG şi şah”. Sufletul i se chirceşte de plictiseală, dar, pentru o dată, nu are deloc chef să tragă chiulul de la Centru. La vederea acelor cuvinte – „Te iubesc” —, l-a năpădit brusc dorinţa de a rămâne în viaţă, iar asumarea de riscuri mărunte i se pare, deodată, o prostie cât el de mare. Abia la ora douăzeci şi trei, când a ajuns acasă şi s-a băgat în pat – pe întuneric şi dacă nu faci zgomot, scapi chiar şi de teama tele-ecranului —, are şi el posibilitatea să-şi urmeze firul gândurilor.

Are de soluţionat o problemă de ordin fizic: cum să ia legătura cu fata şi să fixeze o întâlnire? A renunţat acum la varianta că i-ar putea întinde cine-ştie-ce cursă. De data asta, este convins că nu poate fi vorba despre aşa ceva, fiindcă a văzut cu ochii lui cât era de agitată când i-a strecurat bileţelul în palmă. Probabil că, de frică, abia se mai controla, şi era şi normal. Iar ideea de a-i refuza avansul nici nu-i trece prin minte. Nu mai departe decât cu cinci nopţi în urmă, îşi imagina ce-ar fi fost să-i crape ţeasta cu un bolovan; dar ce mai contează asta acum? Acum se gândeşte la ea goală, la trupul ei tânăr, aşa cum a văzut-o în vis. Şi-o închipuise o proastă, la fel ca toate celelalte femei tinere, numai baliverne şi ură îndesate în cap şi cu pântecul de gheaţă. Acum, însă, îl cuprinde un fel de febră la gândul că ar putea s-o piardă, că trupul ei alb şi tânăr ar putea aluneca din braţele lui pentru totdeauna! Şi, mai mult decât orice altceva, se teme că ea s-ar putea răzgândi – uite-aşa, pur şi simplu, să se răzgândească —, dacă el nu încearcă să ia cât mai repede legătura cu ea. Dar dificultatea fizică a întâlnirii îl copleşeşte. Este ca şi cum ai încerca să mai faci o mutare la şah, după ce ţi se spune că eşti făcut mat. Indiferent în ce direcţie te întorci, dai peste un tele-ecran. De fapt, în primele cinci minute după ce a citit biletul, i s-au şi perindat prin minte toate modalităţile posibile de a intra în legătură cu fata; acum, însă, când are timp şi întuneric să se gândească în linişte, le trece în revistă, una câte una, parcă ar etala un instrumentar pe o masă de operaţie.

Evident că genul de întâlnire de azi-dimineaţă nu se poate repeta. Dacă fata ar lucra şi ea la Secţia Documente, ar fi relativ simplu; dar Winston ştie foarte vag unde se află Secţia Literatură şi, în plus, ce pretext ar putea invoca dacă îl întreabă cineva ce caută acolo? Dacă ar şti unde locuieşte fata şi la ce oră iese de la serviciu, ar putea face în aşa fel, încât s-o aştepte undeva, pe drumul ei spre casă; dar nu este indicat să încerce s-o urmărească până acasă, pentru că asta ar însemna să se fâţâie prin faţa Ministerului, ceea ce nu ar scăpa neobservat. Să-i trimită o scrisoare prin poştă nici nu poate fi vorba. Toate scrisorile se deschid automat la cartare şi nici măcar nu se mai face un secret din asta. De altfel, puţină lume mai trimite scrisori. Pentru mesajele pe care trebuie să le trimiţi din când în când, există cărţi poştale gata tipărite cu o lungă listă de formule din care le tai pe cele nepotrivite în situaţia respectivă. Şi, oricum, el nu ştie nici măcar numele fetei, darmite adresa, într-un târziu, ajunge la concluzia că locul cel mai sigur rămâne cantina. Dacă ar putea s-o prindă singură la o masă de pe la mijlocul sălii, nu prea aproape de tele-ecrane şi cu destul vacarm în jur de la conversaţia celorlalţi — dacă toate condiţiile astea ar rămâne la fel timp de, să zicem, treizeci de secunde —, poate că ar reuşi să schimbe câteva cuvinte cu ea.

O săptămână întreagă după aceea, viaţa lui Winston nu mai e viaţă, ci un fel de vis tulbure. A doua zi, fata nu apare la cantină decât în momentul în care el dă să iasă şi când deja s-a dat semnalul de plecare. Probabil că a fost mutată în seria următoare. Trec unul pe lângă celălalt fără să-şi arunce nici măcar o privire. A treia zi, vine la ora obişnuită, dar se aşează la o masă cu alte trei fete, chiar sub unul dintre tele-ecrane. Urmează trei zile de chin, în care nu apare deloc. Toată mintea şi tot trupul lui Winston sunt cuprinse de o sensibilitate insuportabilă, ca o transparenţă, aşa încât orice mişcare, orice sunet, orice atingere, orice cuvânt pe care trebuie să-l spună sau să-l asculte, totul i se pare dureros, totul este pentru el o agonie. Nici în somn nu-l mai părăseşte cu totul imaginea fetei, în aceste trei zile, nici nu se mai atinge de jurnal. Singura u şurare şi-o găseşte în munca pe care o face şi în care se poate pierde uneori şi câte zece minute în şir. Nu are absolut nici un indiciu de ce anume s-ar fi putut întâmpla cu ea. Nu are cum întreprinde vreo anchetă. Se poate foarte bine ori să fi fost vaporizată, ori să se fi sinucis, ori chiar să fi fost transferată la celălalt capăt al Oceaniei; varianta cea mai rea — şi cea mai plauzibilă dintre toate – este, însă, că s-a răzgândit şi s-a hotărât să-l evite.

Şi totuşi, în ziua următoare, iat-o, a reapărut. Şi-a scos eşarfa care-i susţinea braţul şi şi-a