pus o banderolă cu leucoplast în jurul încheieturii. În clipa în care o revede, se simte atât de fericit, încât nu se poate ab ţine s-o privească drept în faţă mai multe secunde. După încă o zi, este la un pas de a reuşi să intre în vorbă cu ea. De cum intră în sala de mese a cantinei, o şi zăreşte, uite-o, stă la o masă departe de perete şi e singură. Este încă devreme pentru seria lor şi sala încă nu s-a umplut. Coada se târăşte parcă mai încet ca niciodată, iar când Winston ajunge aproape de ghişeu, se opreşte vreo două minute, pentru că un dobitoc din faţă se plânge că nu şi-a primit tableta de zaharină. Fata este tot singură, aşa încât Winston, ţinându-şi strâns tava, se îndreaptă spre masa ei. Merge indiferent către ea, căutând cu ochii un loc la o masă din spatele ei. Mai are de mers doar câţiva metri şi nu i-ar lua mai mult de două secunde, când aude o voce care îl strigă din spate: — Smith! Se face că nu aude.

— Smith! – strigă din nou vocea, mai tare.

Nu mai are nici un rost să se prefacă, aşa că se întoarce. Este un tânăr cu un cap prelung, ca de cal, şi cu o expresie stupidă pe faţă, care se numeşte Wilsher şi pe care îl cunoaşte foarte vag. Acest Wilsher îl invită pe Winston la masa lui, unde a rămas un loc liber. Nu este bine să refuze. Odată recunoscut, nu mai poate merge să se aşeze la o masă unde se află deja o fată singură. Ar fi mult prea bătător la ochi. Se aşeză, deci, la masa lui Wilsher, zâmbind cât poate mai prietenos. Chipul decolorat şi cretin se luminează tot la zâmbetul lui. Winston are o halucinaţie de moment: se vede pe el însuşi izbind cu o secure în moalele capului din faţa lui. După alte câteva minute, se ocupă şi masa fetei.

Însă precis că l-a văzut venind spre ea şi poate că i-a înţeles intenţia. A doua zi, face tot posibilul să sosească la cantină printre primii. Şi uite că fata se află deja la o masă, cam tot pe acolo şi tot singură. În faţa lui Winston, la coadă, este un individ scund, cu mişcări iuţi ca de gândac şi cu o figură plată în jurul unor ochi mici şi suspicioşi. Când porneşte de la ghişeu cu tava, Winston îşi dă seama că omul cel mărunţel se îndreaptă spre masa fetei. Toate speranţele lui se prăbuşesc din nou. Mai există un loc liber la o masă mai departe, dar ceva din felul cum arată sfrijitul ăsta îi spune lui Winston că individul este destul de atent cu propriu-i confort, ca să aleagă masa cea mai liberă. Îl urmează, totuşi, fără prea mare convingere. Nu poate face nimic dacă n-o prinde pe fată singură. În clipa următoare, însă, aude o bufnitură înspăimântătoare. Omul din faţa lui a căzut în patru labe, tava i-a zburat din mâini, iar pe podea se scurg două pârâiaşe, unul de supă, celălalt de cafea. Nefericitul se ridică în picioare brusc, privindu-l cu duşmănie pe Winston şi bănuindu-l, e şi clar, că i-a pus piedică. Dar totul se sfârşeşte cu bine. După câteva clipe, cu inima tunându-i în piept, Winston se aşează la masa fetei.

Nu se uită la ea. Îşi pune tava jos şi începe să mănânce. A venit cu gândul că e foarte important să-i spună imediat ce are de spus, până nu vine altcineva, dar acum l-a cuprins o frică teribilă. A trecut o săptămână de când ea s-a apropiat de el. Probabil că s-a răzgândit – precis s-a răzgândit! Este imposibil ca o asemenea aventură să se termine cu bine; în viaţa de zi cu zi, aşa ceva nu se întâmpla. Şi poate că ar renunţa cu totul să mai intre în vorbă cu fata, dacă nu l-ar zări, deodată, pe Ampleforth, poetul cu urechile păroase, cum umblă de colo-colo prin sală cu tava, căutând un loc liber. În felul lui absent, Ampleforth se simte legat de Winston şi, dacă apucă să-l vadă, precis se înfiinţează la masa asta. Are, deci, cam un minut la dispoziţie. Şi el şi fata mănâncă, prefăcându-se că nu văd ce este în jurul lor. În gamelele de tablă au o mâncare cu un sos subţire, de fapt o ciorbă de fasole boabe. Winston începe să vorbească abia şoptind. Nici unul, nici celălalt nu ridică ochii; amândoi îşi înfundă lingurile în gură cu zeama cea lungă şi, între o lingură şi alta, schimbă câteva cuvinte cu o voce lipsită de orice expresie:

— La cât ieşi de la serviciu?

— Opşpe-treizeci.

— Unde ne putem vedea?

— Piaţa Victoriei, lângă monument.

— E plin de tele-ecrane.

Nu contează, dacă-i lume-n jur.

Care-i semnul?

— Nu, nu, să nu te-apropii de mine până nu mă vezi cu multă lume-n jur. Şi nu te uita la mine. Ţin-te pe undeva pe-aproape.

— La ce oră?

— La nouăşpe.

— Foarte bine.

Ampleforth nu-l zăreşte pe Winston. Se aşează la altă masă. Winston şi fata nu mai schimbă nici o vorbă şi, atâta cât pot doi oameni, stând la aceeaşi masă, faţă în faţă, să nu se uite unul la celălalt, îşi evită privirile. Fata îşi termină prânzul mai repede şi pleacă, iar Winston rămâne să fumeze o ţigară.

In Piaţa Victoriei ajunge înainte de ora stabilită. Se plimbă în jurul soclului imensei columne în vârful căreia se înalţă statuia Fratelui cel Mare, cu ochii aţintiţi spre cer, către sud, unde a înfrânt avioanele eurasiene — acum câţiva ani era vorba de avioanele estasiene – în Bătălia pentru Aerobaza Unu. Pe strada din faţa monumentului, se află o statuie ecvestră care l-ar reprezenta, zice-se, pe Oliver Cromwell. La cinci minute după ora stabilită, fata nu a apărut încă. Pe Winston îl năpădeşte iarăşi teama teribilă de azi-dimineaţă. Nu mai vine, s-a răzgândit! Se îndreaptă cu paşi rari spre partea de nord a Pieţei