şi deodată simte un fel de plăcere sumbră: uite-o, sigur că da, este biserica Sfântul Martin-de-pe-Câmp, ale cărei clopote, pe vremea când mai avea aşa ceva, băteau zicând: „Ai să-mi dai trei gologani”. Se întoarce pe călcâie şi, în acelaşi moment, o zăreşte pe fată, stând la picioarele monumentului şi citind – sau prefăcându-se a citi – un afiş care se întinde în spirală, pe columnă în sus. Nu este indicat să se apropie de ea până nu se mai adună nişte lume, fiindcă postamentul este tapetat de jur împrejur cu tele-ecrane. De undeva, din stânga, se aude brusc un vacarm de strigăte şi huruitul unor vehicule grele. Toată lumea o ia la fugă prin mijlocul Pieţei. Fata se strecoară agilă printre leii de la baza monumentului şi se alătură valului. Winston se ia şi el după ea. In timp ce fuge, pricepe, din câteva remarci spuse cu voce tare, că trece un convoi de prizonieri eurasieni.

Latura de sud a Pieţei este deja blocată de o masă densă de oameni. Winston care, de felul lui, gravitează de obicei către exteriorul gloatelor, acum se împinge, se îmbrânceşte, îşi forează drumul până în mijlocul mulţimii, în scurt timp, ajunge la o întinsoare de braţ de fată, dar drumul îi este blocat de o namilă de prol şi de o femeie aproape la fel de masivă, probabil nevasta lui, care formează un fel de zid de carne, imposibil de trecut. Dar Winston este hotărât să pătrundă, se răsuceşte cu umărul înainte, şi, zvâcnind cât poate el de tare, reuşeşte să şi-l înfigă între ei. Timp de câteva clipe i se pare că maţele îi sunt măcinate între cele două şolduri musculoase, dar în cele din urmă răzbeşte, nu fără o năduşeală zdravănă. Acum se află alături de fată, umăr la umăr cu ea, amândoi holbându-se înainte.

Pe stradă trece lent un lung şir de camioane, cu câte patru santinele cu feţe inexpresive, înarmate cu pistoale-mitralieră şi stând în poziţie de drepţi în cele patru colţuri, în camioane se află înghesuiţi, claie peste grămadă, o mulţime de omuleţi galbeni, îmbrăcaţi în uniforme verzui zdrenţuite. Feţele lor mongoloide, triste, privesc fix peste obloanele camioanelor, fără să arate nici o curiozitate. Din când în când, câte un camion se hurducă şi atunci se aude un clang-clang de metale: toţi prizonierii au cătuşe de fier la picioare. Camion după camion de feţe triste se scurg prin faţa mulţimii. Winston ştie că trec, dar numai din când în când este conştient de trecerea lor. Umărul fetei şi braţul ei, până la cot, sunt lipite de ale lui. Obrazul ei este destul de aproape de al lui, ca să-i simtă căldura. Ea preia imediat iniţiativa — ca la cantină, de altfel, începe să murmure, cu aceeaşi voce lipsită de expresie ca şi mai devreme, abia mişcându-si buzele, o şoaptă care se îneacă foarte uşor în vacarmul de voci şi huruitul camioanelor.

— M-auzi?

— Da.

— Poţi să-ţi iei liber duminică?

— Da.

— Atunci, ascultă cu atenţie. Trebuie să ţii minte. Te duci la gara Paddington…

Îl uimeşte precizia militărească de care dă dovadă când îi descrie drumul pe care trebuie să-l urmeze: jumătate de oră cu trenul; iese din gară şi-o ia la stânga; doi kilometri pe drum; dă de-o poartă cu drugul de sus lipsă; merge pe-o cărare peste un câmp; o pajişte cu iarbă; o potecă printre tufişuri; un copac uscat, cu muşchi pe el. Parcă ar avea o hartă în cap.

— Poţi să ţii minte toate astea? — şopteşte ea în cele din urmă.

— Da.

— O iei la stânga, la dreapta şi iarăşi la stânga. Şi poarta n-are drugul de sus.

— Bine. La ce oră?

— Pe la cinşpe. S-ar putea să ai de aşteptat. Eu vin pe alt drum. Eşti sigur că ţii minte totul?

— Da.

— Atunci pleacă de lângă mine cât poţi de repede. Nu avea nevoie să i-o mai spună şi pe asta.

Dar, pentru moment, nu-şi poate croi drum afară din mulţime, încă mai trec camioane şi lumea încă mai cască gura, setoasă de spectacol. La început s-au auzit huiduieli ici şi colo, dar numai de la membrii Partidului, câţi se află prin mulţime, şi în scurt timp s-au oprit. Sentimentul dominant a rămas curiozitatea. Străinii, fie din Eurasia, fie din Estasia, sunt un fel de animale ciudate pe care le vezi exclusiv în postura de prizonieri şi chiar şi aşa nu apuci să arunci mai mult decât o privire fugară către ei. Nu ştii niciodată ce se întâmpla cu ei, cu excepţia celor câţiva care sunt spânzuraţi drept criminali de război; ceilalţi pur şi simplu dispar, probabil în lagăre de muncă silnică. Feţele rotunde, mongoloide, au făcut acum loc unora de tip mai european, murdare, nerase şi epuizate. Ochii ăia care privesc de deasupra unor pomeţi uscaţi se întâlnesc din când în când cu ai lui Winston, uneori chiar cu o ciudată intensitate, pe urmă dispar în depărtare. Convoiul se apropie de sfârşit. In ultimul camion, zăreşte un bătrân cu o claie de păr încărunţit, care stă în picioare, cu încheieturile mâinilor încruci sate în faţă, ca şi cum ar fi obişnuit să le aibă legate. Se apropie clipa când Winston şi fata trebuie să se despartă. Dar, în ultimul moment, când mulţimea încă îi mai presează ca pe nişte sardele, mâna ei pipăie după a lui şi i-o strânge în fugă.

Nici o secundă nu durează, şi totuşi lui i se pare că stau cu mâinile încleştate de-o veşnicie. Are timp berechet să-i înveţe fiecare detaliu al mâinii, îi studiază degetele lungi, unghiile bine conturate, pielea înăsprită de muncă şi bătăturile, pielea catifelată de sub încheietură. Chiar şi numai aşa, pipăind-o, şi tot ar recunoaşte-o, dacă ar vedea-o. Deodată, îi fulgeră prin minte că nu ştie ce culoare au ochii ei. Probabil căprui, deşi oamenii cu părul negru au uneori ochii albaştri. Să se întoarcă şi să se uite la ea ar fi o nebunie cât el de mare. Cu mâinile strânse una