într-altă, nevăzuţi în mijlocul gloatei de trupuri, stau şi se uită amândoi fix înainte; în loc de ochii fetei, ochii prizonierului cel bătrân se încrucişează cu ai lui Winston de sub şuvoaiele de păr cărunt.

2

Winston o apucă pe drumul brăzdat de lumini şi umbre, călcând în pete de aur ori de câte ori crengile se despart. Sub copacii de pe partea stânga, pământul este acoperit cu clopoţei. Aerul cald parcă îi sărută pielea. Este 2 mai. De undeva, din inima pădurii, se aude gânguritul unor hulube.

A ajuns ceva mai devreme. Călătoria nu i-a pus nici o problemă, iar fata se vede limpede că este atât de experimentată, încât nici lui nu-i mai este atât de frică. Probabil că, dacă spune ea că a găsit un loc sigur, poţi avea încredere în judecata ei. In general, nu eşti cu nimic mai în siguranţă la ţară decât la Londra. Nu există tele-ecrane, bineînţeles, dar se poate foarte bine să existe microfoane ascunse care să-ţi înregistreze vocea şi să fii recunoscut după aceea, în plus, este greu să călătoreşti de unul singur, fără să atragi atenţia. Pentru distanţe sub 100 de kilometri, nu ai nevoie de viză pe paşaport, dar uneori sunt patrule care îşi fac veacul prin gări, controlează actele fiecărui membru al Partidului pe care-l întâlnesc şi pun întrebări indiscrete. Nu a apărut, însă, nici o patrulă, iar pe drumul dinspre gară până aici s-a asigurat, aruncând priviri atente în urmă, că nu se ţinea nimeni după el. Trenul era plin de proli care se simţeau ca în vacanţă, din cauza vremii văratice, în vagonul în care a călătorit el, băncile de lemn erau supraaglomerate de o singură familie imensă, de la o străbunică ştirbă până la un copil de o lună; se duceau cu toţii la ţară, la nişte neamuri, să-şi petreacă după-amiază, şi, aşa cum i-au explicat lui Winston, deşi el nu-i întrebase, ca să facă rost de nişte unt pe sub mână. Drumul se lăţeşte şi, după un minut, ajunge la cărarea despre care i-a spus fata, o potecă pentru vite, care se înfundă în lăstăriş. Nu are ceas, dar încă nu poate fi ora cincisprezece. Sub picioarele lui, clopoţeii sunt atât de mulţi, încât nu poate să nu calce pe ei. Se aşează în genunchi şi culege câţiva, ca să-şi mai omoare timpul, dar şi cu sentimentul tulbure că i-ar plăcea să aibă un bucheţel, să i-l ofere fetei când o veni. A apucat să culeagă deja cam de-un buchet şi-i duce la nas, ca să le simtă mirosul slab şi parcă bolnăvicios, când, deodată, aude în spate un zgomot şi înlemneşte: e trosnetul tipic al unor vreascuri sub picior. Continuă să culeagă clopoţei, fiindcă nici nu are cum să facă altceva, din poziţia în care se află. Poate că este fata, dar se poate la fel de bine să-l fi urmărit cineva. Dacă se uită înjur, ar putea părea vinovat de cine-ştie-ce. Smulge un clopoţel, apoi altul. O mână i se aşează uşor pe umăr.

Întoarce capul. Fata este. Îi face semn cu capul, evident ca să-l avertizeze că trebuie să tacă, pe urmă dă la o parte lăstărişurile şi se înfundă ea cea dintâi printre ele, pe potecuţa îngustă care duce în inima pădurii. Este clar că a mai fost pe-aici şi altă dată, pentru că evită băltoacele de parcă le-ar şti pe dinafară. Winston o urmează, ţinând strâns în mână bucheţelul de clopoţei. Acum s-a mai liniştit, dar, uitându-se la trupul puternic şi zvelt care saltă în faţa lui, cu eşarfa stacojie destul de strânsă ca să-i scoată în evidenţă curbura şoldurilor, parcă îl doare sentimentul propriei lui inferiorităţi. Chiar şi acum, chiar dacă au ajuns până aici, se poate foarte bine ca fata să se întoarcă spre el, să-l privească în faţă şi să-i piară cheful de el. Aerul înmiresmat şi frunzele verzi îl descurajează şi mai mult. Încă de pe drumul de la gară încoace, soarele de mai l-a făcut să se simtă murdar şi ofilit, o fiinţă care stă numai înăuntru şi care are praful şi funinginea Londrei până şi în porii pielii, îşi dă seama că, până astăzi, ea nu l-a văzut, probabil, niciodată în aer liber, la lumina zilei. Au ajuns la capătul potecii, la copacul doborât pe care trebuia s ă-l caute ca reper. Fata se saltă peste trunchi şi împinge tufişurile la o parte printr-un loc unde nu ai bănui că există vreo trecere. Winston o urmează, ca şi până acum, şi descoperă un luminiş natural, o movilă înconjurată de copaci tineri, înalţi, care o închid complet.

— Am ajuns, zice fata, oprindu-se şi răsucindu-se cu faţa spre el.

El rămâne proţăpit în faţa ei, la câţiva paşi. Nu îndrăzneşte să se apropie de ea.

— N-am vrut să spun nici o vorbă pe drumeag, continuă tot ea, în caz c-ar fi vreun microfon ascuns pe cine-ştie-unde. Nu cred să fie, dar nu poţi să ştii niciodată. Oricând se poate să-ţi recunoască vocea vreunul din porcii ăia. Aici, în schimb, n-avem de ce ne teme.

Încă nu are curaj să facă vreun pas spre ea.

— N-avem de ce ne teme? — repetă el prosteşte.

— Nu, uită-te la copaci, zice ea şi-i arată cu mâna de jur împrejur. Copacii sunt frasini care se vede că au fost tăiaţi cândva şi au răsărit din nou, formând o pădure de beţe, dintre care nici unul nu este mai gros decât încheietura mâinii. Vezi, nici unul nu este destul de mare ca să poată încăpea în el un microfon. Şi pe urmă, eu am mai fost aici.

În timp ce fata îi vorbeşte despre copaci, Winston reuşeşte să se urnească doi paşi înainte. Ea stă perfect dreaptă în faţa lui, cu un zâmbet care arată oarecum sarcastic, parcă s-ar mira de ce îi trebuie atâta vorbărie ca să treacă la fapte. Clopoţeii îi scapă toţi din mână şi se revarsă ca o cascadă. Parcă din propria lor iniţiativă i-au scăpat pe jos. O ia uşor