— Poţi să crezi, zice el, că până-n clipa asta nu ştiam ce culoare au ochii tăi?! Observă că sunt căprui, o nuanţă de căprui ceva mai deschis, cu genele negre. Acuma, când m-ai văzut cum arăt în realitate, mai poţi să te uiţi la mine?

— Dar sigur că da, de ce nu?

— Am treizeci şi nouă de ani şi-o nevastă de care nu pot scăpa. Am varice şi cinci dinţi falşi.

— Dac-ai şti cât de puţin îmi pasă, zice fata.

În clipa următoare — greu de spus cine a făcut primul pas —, ea se află în braţele lui.

La început, nu are nici o senzaţie, doar atâta, că pur şi simplu nu-i vine să creadă. Trupul ei tânăr stă strâns de-ai lui, părul ei negru stă lipit de obrazul lui şi — da, chiar aşa! — chiar îşi ridică ochii spre el şi-acum el chiar o sărută pe buzele roşii desfăcute. Şi-a încolăcit braţele în jurul gâtului lui şi-i spune „iubitule, comoara mea, iubirea mea”. O trage în jos, să se întindă împreună pe iarbă, iar ea nu i se împotriveşte deloc; poate face cu ea ce-i trece prin cap. Dar adevărul este că nu-şi poate defini vreo senzaţie fizică; îşi dă seama de atingere şi atât. Nu simte nimic altceva decât neîncredere şi mândrie. Îi pare bine de ce face, dar nu are nici o dorinţă fizică. Ori că l-a luat prea repede, ori că tinereţea şi frumuseţea ei l-au speriat; poate că este mult prea învăţat să trăiască fără femei — nu ştie de ce. Fata se opinteşte să se ridice şi-şi scoate un clopoţel din păr. Se reazemă de el, punându-i un braţ pe piept.

— Nu-i nimic, iubitule, nu-i nici o grabă, avem toată după-amiază la dispoziţie. Nu-i aşa că ascunzătoarea asta-i minunată? Am descoperit-o mai demult, când eram într-o excursie în grup şi m-am rătăcit de ceilalţi. Chiar dacă se-apropie careva, îl auzi şi de la o sută de metri.

— Cum te cheamă? — întreabă Winston.

— Julia. Eu ştiu cum te cheamă pe tine. Winston, nu? Winston Smith.

— De unde ai aflat?

— Am impresia că sunt mai bună decât tine la aflat diverse lucruri, iubitule. Spune-mi, ce părere aveai despre mine înainte de ziua când ţi-am dat biletul ăla?

Winston nu simte deloc nevoia să-i îndruge minciuni. Şi, pe urmă, dacă începe cu partea cea mai rea, parcă sună a vino-ncoace.

— Te detestam ori de câte ori te zăream. Voiam să te violez şi după aia să te omor. Acum două săptămâni m-am gândit foarte serios să-ţi crap capul cu un bolovan. Dacă chiar vrei să ştii, mi-am închipuit că eşti cine-ştie-ce agent de-ai Poliţiei Gândirii.

Fata izbucneşte în hohote de bucurie, luând ce-i spune el, se vede, ca pe-o recunoaştere a calităţii jocului pe care l-a făcut.

— Hai, nu, zău, chiar Poliţia Gândirii?! Nu se poate să te fi gândit chiar la ăia!

— In fine, poate nu chiar c-ai lucra la ei, dar, din felul cum te comportai în general, ştii, numai pentru că eşti tânăra şi proaspătă şi sănătoasă, m-am gândit că probabil…

— Te-ai gândit că sunt o bună membră a Partidului. Curată în vorbă şi-n faptă. Drapele, marşuri, lozinci, jocuri, excursii în grup — toată panoplia. Şi ce te-ai mai gândit tu, că dac-aş avea şi-un sfert de motiv, te-aş denunţa că eşti criminal în gândire şi te-aş trimite la plutonul de execuţie, nu?

— Cam aşa ceva. Ştii bine că multe fete din ziua de astăzi aşa ar proceda.

— Din cauza porcăriei ăsteia sunt toate aşa, zice Julia, smulgându-şi eşarfa stacojie a Ligii Tineretului Anti-Sex şi aruncând-o pe o creangă.

Pe urmă, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva când şi-a atins talia, bagă mâna în buzunarul salopetei şi scoate o bucată mică de ciocolată, o rupe în două şi-i întinde jumătate lui Winston. Nici nu a apucat s-o ia din mâna ei, că şi-a dat seama, după miros, că nu este ciocolata obişnuită. Asta este închisă la culoare şi luceşte şi învelită în poleială. Ciocolata pe care o mănâncă el de obicei este fărâmicioasă şi are o culoare maronie, palidă şi un gust, dacă se poate compara cu aşa ceva, ca fumul de la gunoaiele arse. Totuşi, din când în când, i s-a mai întâmplat să pună în gură câte o bucăţică de ciocolată ca asta pe care i-a dat-o Julia. Din prima clipă când i-a mirosit parfumul, s-a deşteptat în memoria lui o amintire confuză, pe care n-o poate localiza, dar care, în orice caz, este puternică şi tulburătoare.

— De unde ai chestia asta? — o întreabă.

— Am luat-o de la negru, răspunde ea indiferentă. Ştii, eu sunt genul de fată care atrage privirile. Sunt şi bună la jocuri. Am fost comandantă de grupă la Spioni. Fac muncă voluntară trei seri pe săptămână pentru Liga Tineretului Anti-Sex. Ore-ntregi am pierdut lipind rahaturile lor nenorocite prin toată Londra. La marşuri, întotdeauna duc câte un capăt al pancartei, întotdeauna am o mutră fericită şi nu trag chiulul de la nimic. Zbiară cu gloata, asta-i deviza mea. Numai aşa poţi trăi liniştit.

Prima bucăţică de ciocolată s-a topit deja în gura lui Winston. Are un gust delicios, iar amintirea aceea confuză încă îi mai gravitează pe la marginile conştiinţei de sine şi îşi dă seama de ea, asta e clar, dar nu-i poate atribui o formă bine conturată, de parcă ar fi un obiect privit cu coada ochiului, încearcă s-o alunge, cu singura certitudine că este amintirea a ceva ce ar vrea să repare, dar nu mai poate.

— Eşti foarte tânăra, îi spune Juliei. Ai zece sau cincisprezece ani mai puţin ca mine. Ce poţi găsi care să te atragă, la un bărbat de vârsta mea?

— Mi-a plăcut mutra ta şi m-am gândit să-mi încerc norocul. Mă cam pricep să descopăr oamenii care nu au de-a face cu ăia. Cum te-am văzut, am fost convinsă că eşti contra ălora.

Aia, se pare, sunt Partidul, şi mai cu seamă