Partidul Interior, despre care vorbeşte fără menajamente şi cu o ură zeflemitoare, făcându-l pe Winston să se crispeze întrucâtva, deşi este şi el de acord că poate singurul loc de pe lume unde ar putea fi în siguranţă este poieniţa în care se află acum. Ceea ce-l uimeşte la ea este vulgaritatea limbajului. Membrii Partidului nu au voie să înjure şi chiar şi Winston nu înjură decât foarte rar şi, în orice caz, nu în gura mare. Dar Julia parcă nu poate pomeni Partidul, şi mai ales pe cel Interior, fără a folosi acel gen de cuvinte pe care le mai găseşti câteodată scrise cu cretă pe alei. Nu poate spune că nu-i place: este, pur şi simplu, simptomul revoltei ei împotriva Partidului şi a tuturor preceptelor Partidului şi pare cumva antiseptic şi natural, ca strănutul calului când miroase ovăz stricat. Pleacă amândoi din luminiş, hoinărind prin umbra zdrenţuită de lumină şi ţinându-se unul pe altul pe după mijloc, atunci când au loc să umble umăr lângă umăr. Winston observă cât de suplă pare talia Juliei acum, că şi-a scos eşarfa. Nu vorbesc decât în şoapta cea mai slabă. Ajung imediat la marginea păduricii. Ea îl opreşte:

— Nu ieşi la lumină. Să nu te vadă careva. Dacă stăm aici, între crengi, nu avem de ce ne teme.

De jur împrejur sunt tufişuri de alun. Lumina soarelui, deşi filtrată de nenumăratele frunze, tot le încălzeşte feţele. Winston se uită peste câmpul care se deschide înaintea lor şi se simte cuprins de o uimire lentă şi ciudată, recunoscând locurile. Le ştie din vedere. O pajişte roasă la firul ierbii, cu un drumeag care şerpuieşte de-a latul ei şi câte un muşuroi de cârtiţă ici şi colo. În peretele de verdeaţă părăginit de pe partea cealaltă, crengile ulmilor se leagănă abia vizibil în adierea vântului, iar frunzele lor unduiesc fremătător, în masă densă, ca părul femeilor. Precis că pe-acolo, pe undeva, ascuns de ochii lor, curge un pârâu cu băltoace verzi de apă, în care viermuiesc ochenele.

— Nu cumva e şi un pârâiaş pe-aici, pe undeva? — întreabă Winston, cu o voce surdă.

— Ba da, e un pârâu. Pe-acolo, pe la marginea câmpului ăluia. Are şi peşti, din ăia mari. Poţi să-i vezi cum zac în mâl în ochiurile de pe sub sălcii şi dau din coadă.

— Parc-ar fi Tărâmul de Aur; în fine, aproape, şopteşte el.

— Ce-i aia Tărâmul de Aur?

— Nu e nimic, de fapt, e un peisaj pe care-l tot văd eu în vis.

— Uite, îi atrage atenţia Julia.

Un sturz s-a oprit pe o creangă la nici cinci metri de ei, aproape la nivelul ochilor lor. Probabil că nu i-a văzut, pentru că el stă în plin soare, iar ei au rămas în umbră, îşi desface aripile şi le aşează cu grijă la loc, lasă capul în piept pentru un moment, de parcă ar face o reverenţă soarelui, după care începe să reverse un torent de triluri, în zumzetul dup ă-amiezii, volumului sunetului îţi dă fiori. Winston şi Julia se lipesc unul de celălalt, fascinaţi. Cântecul continuă minute în şir, cu o variaţie uimitoare, fără să se repete nici măcar o singură dată, ca şi cum pasărea şi-ar etala într-adins virtuozitatea. Din când în când, se opreşte pentru câteva secunde, îşi desface şi-şi strânge la loc aripile, pe urmă îşi umflă pieptul pestriţ şi deodată cântecul izbucneşte din nou. Winston se uită la el cu un fel de respect ciudat. Pentru cine sau pentru ce cântă sturzul ăsta? Nu este nici o pereche şi nici un rival care să-l urmărească. De ce stă la marginea unei păduri izolate şi-şi iroseşte cântecul în auzul nimănui? Se întreabă dacă, la urma urmei, n-o fi totuşi vreun microfon ascuns pe undeva prin apropiere. El şi Julia nu au vorbit decât în şoaptă şi vorbele lor nu le-a putut capta, dar cântecul sturzului, da. Şi poate că la celălalt capăt al firului ascultă vreun individ mărunt, cu mutră de gândac — poate că ascultă asta. Dar, încetul cu încetul, torentul de cântec îi alungă din minte orice speculaţie. Parcă ar fi o materie lichidă care curge peste el, amestecându-se cu soarele care se filtrează printre frunze, încearcă să nu se mai gândească la nimic, doar să simtă. Talia fetei, pe care o înlănţuie cu braţul, este caldă şi delicată. O întoarce cu faţa spre el şi-şi reazemă piepturile unul de celălalt: trupul ei parcă se topeşte într-al lui. Oriunde şi-ar aşeza mâinile, trupul Juliei se modelează după mâinile lui ca apa. Buzele li se încleştează. Cu totul altceva decât săruturile dure de la început. Când îşi îndepărtează feţele unul de celălalt, fiecare scoate câte un oftat adânc. Pasărea îi aude pentru prima dată, se sperie şi zboară de pe creangă, bătând tare din aripi. Winston îşi lipeşte buzele de urechea ei şi-i Şopteşte:

— Haide-acuma.

— Nu aici, îi răspunde Julia, tot în şoaptă. Vino înapoi în ascunzătoare. E mai sigur.

O iau amândoi înapoi spre luminiş pe acelaşi drum pe care au venit, mergând repede şi făcând sâ trosnească vreascurile din loc în loc. Când ajung în mijlocul cercului de frasini, Julia se întoarce cu faţa spre el. Şi unul şi celălalt gâfâie, dar ei îi apare imediat zâmbetul în colţurile gurii. Rămâne aşa câteva clipe, uitându-se fix în ochii lui Winston, pe urmă îşi duce mâna la fermoarul salopetei şi, uite! da, aproape ca în visele lui. Aproape la fel de iute cum şi-a închipuit el această scenă, Julia îşi smulge hainele de pe ea şi le azvârle deoparte cu acelaşi gest măreţ cu care ai zice că anihilează o civilizaţie întreagă. Trupul îi străluceşte alb în lumina soarelui. Dar, în prima clipă, el nu se uită la trupul ei: ochii îi rămân ancoraţi de pistruii de pe obrajii ei, care zâmbesc a obrăznicie, îngenunchează în faţa ei şi-i apucă amândouă mâinile într-ale lui.

— Ai mai făcut treaba asta?

— Sigur că da. De sute de ori — sau, în fine, în orice caz de zeci