loțiunile și poțiunile, cremele și culorile, periile de argint și pămătufurile cu mâner de fildeș. Se uită spre ușa de la dressing. N-avea rost să intre acolo. Nu își putea lua o valiză precum făcuse Claudette; nu putea să ia nimic ce nu ar fi încăput în cea mai mare, dar nu suspect de mare, geantă de mână. Își puse pe ea două bluze de mătase, dar nu putea să riște cu două fuste, un fular pe care putea să-l poarte ca șal, paltonul din păr de cămilă și pantofii care, deși erau destul de eleganți, îi permiteau să meargă confortabil. Avea nevoie de bani, desigur. Luă briceagul cu mâner perlat, bijuterii, crema de față, un pieptăn și actele ei originale. Actele false le băgă în căptușeala de la geantă. Ce ar mai fi? O fotografie de la nuntă? Nu, ar fi putut stârni suspiciuni. Sau poate unul dintre bilețelele pe care i le lăsa Henri când se ducea la muncă dimineața, ca să-i amintească să ia hainele de la curățătorie sau că venea cu o cunoștință de la muncă la cină? Ar fi fost suficient de nevinovat, cu siguranță, și în felul ăsta ar fi avut ceva care să fi fost atins de el până când se vor reîntâlni. Găsi unul în sertarul măsuței de toaletă, semnat așa cum erau toate, Cu toată dragostea, Henri.

Îl băgă în geantă, după care se întoarse în hol, sprijinindu-se de pereți, în umbră. Vedea prin vitraliu și zăbrelele de metal de la ușă una din mașinile negre și solide ale Gestapoului parcate vizavi. Oare ce plănuia Philippe? Cerul începuse să se întunece, iar ultimul autocar spre Toulouse pleca în 40 de minute. Spera din tot sufletul că o să se grăbească. Își numără respirațiile. Unu. Doi. Era o șmecherie pe care o învățase de la un pasager pe vaporul dinspre Australia către New York, când avea șaisprezece ani și era singură și panicată de atâta libertate. Își aduse aminte de primele săptămâni în New York, primii ei prieteni, primul ei apartament și primul ei loc de muncă, prima gură de gin făcut în casă. Cum luase decizia să devină jurnalistă imediat după ce văzuse o femeie îmbrăcată elegant, pe treptele tribunalului, luând la întrebări un avocat în costum închis la culoare, fără să-și ceară scuze și fără considerație. Hai, Philippe! Ținea mâna pe ușă. Să fugă pur și simplu? Să riște? N-avea nici o șansă.

La început fu doar un firicel de fum – Nancy clipi să se asigure că nu are vedenii – după care fereastra de sus a magazinului de pește de vizavi fu aruncată în lături și o pală de fum negru se ridică în noapte. Madame Bissot ieși în fugă și începu să lovească cu pumnii în mașina Gestapoului, arătând spre magazin. Doi oameni coborâră. Unul se duse după ea, celălalt rămase sprijinit de portiera deschisă pe partea pasagerului și privea la limbile de foc. Nancy deschise ușa și o închise în urma ei, merse pe poteca dinspre poartă cât putu de repede, uitându-se fix la spatele omului de la Gestapo. Inima i se urcase în gât. Pe poartă. Oare fusese deschisă sau închisă când ajunsese la ea. Gândește-te! Trecu doar o clipă. Deschisă. Henri mereu o certa că o lăsa deschisă, iar ea fusese ultima care venise de pe stradă. Dar, pe de altă parte, Claudette ar fi închis-o când plecase. Nu, ea ieșise prin spate. Nancy o lăsă pe jumătate deschisă, se întoarse spre magazin, convinsă că omul de la Gestapo revenise cu fața până acum și trecea deja drumul spre ea. Nu. Încă se holba la flăcări. Porni repede spre est, de-a lungul drumului. Fiecare pas pe care îl făcea îi suna ca un foc de armă și se simțea de parcă avea lumina unui reflector în ceafă. Își îngădui să mai grăbească puțin pasul, după care nu se mai putu abține, o luă la fugă, făcu prima la dreapta, apoi la stânga, după care se opri și se uită după colț să vadă dacă vin. Huruitul unui motor făcu ca inima să-i stea în loc. Dar nu, era doar un jeep care se auzea pe drumul principal, apoi strada rămase goală.

Când Heller ajunse în fața casei Fiocca, își dădu imediat seama că ceva nu era în regulă. Rămășițele unui incendiu erau udate cu apă la magazinul de pește și cu toate că unul dintre oamenii pe care îi trimisese s-o supravegheze pe madame Fiocca era încă în mașină și se uita atent la ușa principală, celălalt ajuta la stingerea ultimilor tăciuni.

Heller îl ignoră pe cel care ajuta și bătu în geamul mașinii. Omul din mașină păli și coborî geamul.

– Ei bine, Kaufman? spuse Heller.

– Nu se vede nici o mișcare din interiorul casei, spuse Kaufman cu speranță. După care arătă pe diagonala străzii. Bauer supraveghează de acolo poarta din spate și nu am observat pe nimeni venind sau plecând. S-a întâmplat ceva, domnule?

– Când a izbucnit incendiul?

– Cam acum o jumătate de oră. Urâtă văpaie. Am crezut că o să se facă scrum toată clădirea.

– Cât te uitai tu la incendiu, cine supraveghea ușa din față?

Kaufman amuți, făcând ochii mari.

– Eu... am ieșit din mașină să mă uit la flăcări doar pentru un minut. Mai puțin de un minut.

Heller închise ochii.

– Și