Omul clipi.

Heller simți cum i se face rău de la stomac. Apoi o apucă spre casă, strigând peste umăr.

– Kaufman, vino după mine! Adu levierul să forțăm ușa!

Plecase. Evident că plecase.

Capitolul 12

În gări era prea riscant de mers, dar Gestapoul mereu ajungea greu în autogări și, având în vedere că majoritatea celor care luau autobuzele erau oameni din clasa de jos și francezi de origine italiană, era puțin probabil că o vor căuta pe madame Fiocca acolo.

Nancy se simțea de parcă ar fi fost goală pușcă atunci când își cumpără biletul și ocupă un loc în spate, la fereastră, lângă o doamnă foarte în vârstă, încotoșmănată în zeci de șaluri, și nepoțica acesteia, o fetiță frumușică și cârlionțată, de vreo șase ani.

Cu siguranță autobuzul era plin deja. Trebuia să plece. Se uită la ceas. Bunicuța o observă și ridică din umeri.

– Moș Claude face ruta asta în fiecare marți, madame. Mereu întârzie. Pun pariu că încă își bea ultimul coniac în barul din stație. Și după aia tre’ să se pișe.

– Aș vrea să plec, murmură Nancy.

Bătrâna o măsură încet din priviri.

– Chiar așa? Călătorești singură?

Apoi se uită peste Nancy pe geam.

– Aoleu, dobitocii ăia!

Nancy aruncă o privire. Doi oameni în uniforme SS o interogau pe fata de la casa de bilete de lângă poarta care ducea în curte și se uitau spre șirul de autobuze gata să plece. La dracu’! Ar fi fost imposibil să coboare și s-o rupă la fugă. Autobuzul era plin ochi. Bătrâna de lângă ea își trase nasul foarte zgomotos.

– Julie!

Fetița cârlionțată se opri din jocul cu numere pe care îl juca pe degete.

– Stai în brațe la doamna și cântă-i ceva până plecăm!

Cu un mic oftat de parcă era o rugăminte frecventă și ușor iritantă, Julie se cocoță în brațe la Nancy și începu să-i cânte o versiune șoptită, ușor improvizată, a cântecului Alouette. La început Nancy avu de gând să protesteze, după care își dădu seama că bătrâna îi oferea o deghizare. Dacă Gestapoul căuta o femeie singură, nu ar fi observat o mamă cu fiica ei.

Cu coada ochiului, văzu oamenii Gestapoului apropiindu-se împreună cu un grăsan rumen la față, îmbrăcat în uniforma companiei de transport și care gâfâia pe lângă ei. Urmă o discuție aprinsă, după care cei doi nemți începură să meargă în sus și-n jos pe lângă autocar, uitându-se înăuntru pe geam. Nancy își lăsă capul pe spatele copilei. Un ciocănit scurt în geam o făcu să se uite peste claia cârlionțată a lui Julie, clipind către ochii unui om de la SS. Oare era unul dintre cei care fuseseră în foaier de dimineață? El se uită la ea confuz.

Bătrânica se aplecă peste ea și bătu cu pumnul în geam.

– Marș de-aici! țipă ea. Fiică-mea a stat toată noaptea trează cu bebelușul și acum că apucă și ea să moțăie cinci minute tre’ să veniți voi s-o treziți? Marș, am zis!

Nu era clar cât de mult înțelesese neamțul. Dar în mare prinsese ideea, așa că mormăi niște scuze și plecă. Câteva clipe mai târziu, motorul se trezi la viață și, cu un suspin metalic, autobuzul o luă din loc.

– Vino înapoi pe podea, Julie, îi spuse bătrâna, și fetița se dădu jos de pe Nancy.

– Mulțumesc, spuse Nancy. Ați făcut un lucru minunat.

Deschise poșeta și scoase o bancnotă. Bătrâna se uită la ea și își trase iar nasul.

– Le-ai făcut-o jegoșilor ălora, draga mea?

– Da.

– Și vrei s-o mai faci?

– Ba bine că nu, răspunse Nancy.

Bătrâna dădu din cap cu înțelepciune.

– Atunci suntem chit. Acum, stai cu ochii pe asta mică, să dorm și eu puțin.

Marie Dissard, femeia al cărei apartament din Toulouse îl foloseau pe post de ascunzătoare, o primi cum se cuvine. Era un loc micuț, patru cămăruțe pătrate, trei dintre ele fără ferestre, într-o alee îngustă din centrul orașului. Nancy cunoștea și casa și gazda foarte bine. Marie avea în jur de șaizeci de ani, trăia doar din cafea și țigări. Avea o pisică mare și neagră pe nume Mifouf și nervi de oțel. Se înțelegeau suficient de bine. Ascultau BBC aplecate deasupra radioului și apoi vorbeau despre ceea ce auziseră. Marie nu o întrebă pe Nancy de Henri, nici nu insistă să discute ce se întâmpla