cu el și nici Nancy nu o întrebă de nepotul ei închis într-un lagăr de prizonieri de război de trei ani încoace. Vorbiră despre război și despre când o să-și miște britanicii fundul să invadeze Franța. Din clipă în clipă. Era timpul.

Când se urcă în trenul spre Perpignan, Nancy își luă de trei ori la revedere de la Marie. Acolo se duse într-o cafenea micuță la marginea orașului. Privi în zare la vârfurile Pirineilor și încercă să risipească cu ochii norii de furtună care se adunau. Dacă existau șanse să înceapă călătoria prin munți, Albert urma să pună o mușcată la fereastra apartamentului său. Nu apărea însă nici o floare.

După a treia călătorie, primi un mesaj din Marsilia printr-un curier, o fată tânără, pistruiată, cu gene palide, care îi spuse că o cheamă Mathilde și că Albert fusese ridicat de Gestapo – și, chiar mai rău, la fel și Philippe.

– Când? o întrebă Nancy în timp ce pielea îi era tot mai rece în căldura bucătăriei din ascunzătoare. Cum?

Fata sorbea câte puțin din cafeaua lui madame Dissard, de parcă încerca s-o facă să dureze cât mai mult.

– A doua zi după ce ați plecat, madame.

Mathilde avea ochii mari și un aer de o simplitate absolută. Nu era de mirare că o trimiseseră pe ea. Nemții ar fi putut-o opri și s-ar fi putut holba la ea, dar nu ar fi putut bănui că e spion. Cea mai bună deghizare pe care o avem este ceea ce cred alții despre noi. Nancy știa asta mai bine ca oricine.

Slavă Domnului! Preț de o clipă dezgustătoare se gândi că poate Henri... dar nu. Fuseseră arestați prea repede pentru ca Henri să fie sursa de informații a Gestapoului.

– Cine i-a trădat? Știi ce s-a întâmplat?

– Eram acolo, madame.

Fata observă cum Nancy se încruntă.

– La masa de lângă. Aveam detalii despre o evadare pe care trebuia să i le transmit lui Philippe, părea însă că văzuse ceva. Nu mi-a dat semnalul să mă apropii. După care, un om s-a așezat lângă el. Un francez, îi spunea Michael. Au vorbit un minut sau două, iar apoi oamenii de la masa din spatele lui Philippe s-au ridicat, au scos armele și l-au luat.

– Dar pe Michael nu l-au luat? întrebă rapid Nancy.

– Nu, căcăciosul ăla a rămas acolo rânjind, să-și termine vinul, răspunse fata cu repeziciune.

– O știu pe fata de la cafenea, madame. E o franțuzoaică de încredere. O să-i scuipe în mâncare lui Michael ăsta de fiecare dată când va mai mânca la masa ei.

Nancy dădu din cap. Totuși, era ceva...

– Îl cunosc, spuse ea. A lucrat pentru soțul meu.

Mathilde dădu din cap cu amărăciune.

Marie își zdrobi țigara în scrumieră și aprinse alta.

– A mai fost cineva săltat de atunci? întrebă ea.

– Doar Albert, în aceeași zi.

Nancy îi aruncă o privire lui Marie și o surprinse pe bătrână dând din cap cu satisfacție. Știau ce înseamnă asta. Nici Philippe, nici Henri nu se dăduseră încă bătuți. Stomacul lui Nancy se făcu ghem când îi trecu prin minte imaginea mâinilor rupte ale lui Gregory. Iisuse! Oare ce-i făceau lui Henri? Își întoarse privirea și bău din cafea.

Marie își drese glasul.

– Cu planurile de evadare din închisoare ce se mai aude, Mathilde?

Fata zâmbi spre ea.

– Le vor pune în aplicare. În seara asta. De aceea sunt aici. Trebuie să vă așteptați să apară la un moment dat în cursul nopții. Apoi plecați împreună în Spania, madame Fiocca.

– Albert era persoana mea de contact din Perpignan, iar Antoine e mort, răspunse Nancy. Cu cine să vorbesc de un ghid?

Mathilde se frecă la ochi și căscă înainte să-i răspundă.

– O să vă dau eu un loc de întâlnire, știu o cafenea de la marginea orașului.

– Și plan de rezervă?

Fata dădu din cap.

– Nu mai avem.

Mifouf sări cât era de mare în brațele ei și miorlăi în semn de simpatie. Mathilde o mângâie și pisica începu să toarcă.

– Am lucrat cu un scoțian pe care-l chema Garrow, spuse Marie. A trebuit să fugă luna trecută, dar am fost împreună în Perpignan odată. Am o adresă. Fără parole, fără nume. Doar o adresă. Ăsta o să fie planul tău de rezervă, Nancy.

Mai luă o gură de cafea, după care bătu cu degetele în masă.