class="Normal ParaOverride-16" lang="en-US" xml:lang="en-US">– Acuma că Philippe nu mai e, trebuie să folosim alt falsificator să facă documentele pentru prizonieri.

Nancy se gândi la toți oamenii pe care îi ajutase să evadeze mai demult.

– Hainele lor vor trebui spălate, spuse ea. Măcar e ceva de făcut.

Oamenii, șapte la număr, ajunseră la ora 2 și jumătate noaptea. Nancy nu putu pricepe cum naiba reușiseră să treacă prin Toulouse în starea în care erau. Aveau hainele rupte, fețele trase și puțeau. Pentru prima dată Nancy era recunoscătoare că Marie fuma, dar totuși, duhoarea aia...

După ce îi povestiră cum evadaseră – somnifere în vin, un gardian mituit, un camion cu paie și un drum de cinci kilometri pe jos cu o hartă desenată pe spatele unui pachet de țigări – Nancy le ordonă să se dezbrace, să-și trântească hainele în cada lui Marie și să se spele bine. Se întoarseră în bucătărie unul câte unul, rozalii și bine săpuniți, înfășurați în cearșafuri și pături vechi. În zori, începură să se audă sirenele. Jandarmii, miliția și germanii făceau ravagii prin oraș căutând distribuția piesei Iulius Caesar care stătea laolaltă, în tăcere, în bucătăria lui Marie.

– Dragă doamnă, îi spuse un aviator englez înalt lui Nancy în timp ce patrulele treceau prin fața casei. Nu pot să dau ochii cu Gestapoul într-un cearșaf. Se poate să-mi recuperez pantalonii?

– Nu, îmi pare rău, Brutus. Nu înainte de a fi spălați, răspunse Nancy. După aia o să mai treacă cel puțin o zi până se usucă – nu putem să-i atârnăm la geam așa, pur și simplu, nu-i așa?

– Brutus? Se uită în jos la el însuși. O, da. Corect.

Apucă mai bine cearșaful și se duse târșâit înapoi în bucătărie.

În tren se despărțiră. Patru dintre prizonierii evadați vorbeau franceză destul de bine, restul nu. Nancy îi împărți în grupuri, le spuse la ce oră să vină la punctul de întâlnire din Perpignan și îi învăță o serie de mișcări din cap, ridicat din umeri și cuvinte ciudate care să-i ajute să treacă de punctele de control obișnuite. Documentele n-ar fi făcut față la un control mai amănunțit.

Acum se afla într-un vagon înghesuit de la clasa a doua, cu poșeta în brațe și se ruga să fie vreme bună în munți. Doi dintre englezi erau cu ea, omul care-și voia pantalonii înapoi și un roșcat pe care Nancy nu-l plăcea. Strâmbase din nas la mâncarea pe care i-o oferise Marie și se plânsese că Nancy nu reușise să-i scoată toate petele de pe cămașă. Aproape că-i trosnise una. Luaseră trenul de seară. Era adevărat că asta însemna să ajungă la ora la care străzile din Perpignan să fie aproape goale, dar mai aveau câteva ore până se dădea stingerea. Dacă norocul ținea cu ei.

Dar nu ținu.

Capitolul 13

Cu o jumătate de oră înainte să ajungă în Perpignan, când peste văi începuse să se lase întunericul, conductorul își băgă capul în compartiment.

– Mișcați-vă, le spuse el, uitându-se drept la Nancy. Nemții opresc trenul. Fac percheziție.

Nu avu timp să-i mulțumească sau să înțeleagă cum de știuse că au nevoie de avertisment. Bărbatul plecă imediat după ce termină de vorbit.

– La naiba, acum ce facem? întrebă roșcatul în engleză.

Unul dintre pasagerii din compartiment, o franțuzoaică, își făcu cruce de parcă îl auzise pe Satana însuși vorbind.

Nancy coborî geamul.

– Documentele voastre sunt false, spuse ea. Trebuie să fugim sau o să fiți înapoi la închisoare înainte de răsărit. Asta dacă nu vă împușcă pur și simplu.

Celălalt englez, Brutus, miji și el ochii pe fereastra de lângă cea a lui Nancy.

– Cam la doi-trei kilometri, pe deal, e un pâlc de copaci. Propun să ne vedem acolo.

Era clar că răspândea ceva mai multă autoritate, acum că avea pantalonii pe el.

Nancy se întinse spre mânerul ușii exact când trenul frână și începu să încetinească. Ușa se deschise și ea se aplecă în față. Nu se mai auzi nimic în afară de scrâșnitul zguduitor al roților. Se opri din cădere ca printr-o minune și se agăță de cealaltă parte a tocului ușii cu mâna stângă. Se trase înapoi gâfâind. Un francez mai în vârstă înghesuit într-un colț al vagonului o prinsese de colțul paltonului și îi salvase viața. Reuși să-i surprindă privirea și, încercând să-și controleze respirația, dădu din cap în semn de mulțumire. Trenul încetini aproape de tot.

N-avea timp să aștepte să se oprească. N-avea timp să se gândească. Era o binecuvântare oricum, se gândi, uitându-se în jos la distanța pe care o aveau de sărit. Slavă Domnului că nu era pe tocuri azi.

– Hai! le strigă celorlalți și sări.

Nancy ateriză în regulă, după care se lăsă să alunece pe pietriș și căzu în întuneric pe terasamentul abrupt.

Două figuri apărură în spatele ei, undeva mai departe. Se vedeau la lumina ce venea din vagoane. Trenul se