opri în sfârșit. Văzu o altă ușă cum se deschide și un alt grup de persoane săriră unul câte unul în beznă. Urmară apoi țipete, în timp ce o siluetă apăru în cadrul ușii deschise și ridică pușca. Împușcătura bubui în liniștea provincială și un zgomot brusc se auzi deasupra lui Nancy. Metalul fierbinte al roților scrâșni.

Soldații se dădeau jos din tren acum. La dracu’. Era momentul s-o ia la fugă. Se împiedică de zidul scund de piatră de la baza terasamentului. Dăduse peste o viță-de-vie. Doamne! Ce noroc! Potecuțe pe care să alergi și frunziș în care să te ascunzi. Dacă ar fi fost pe o pășune, soldații i-ar fi secerat ca pe niște spice de grâu.

Să meargă repede sau încet? Dacă mergea încet printre umbre, s-ar fi putut să n-o observe, dar dacă trimiteau destui oameni, ar fi putut-o prinde în timp ce ea încă se furișa. Dacă alerga, erau șanse mai mari s-o vadă. Încă mai ezita printre șirurile de viță-de-vie, când auzi pentru prima dată zornăitul fatal al mitralierei.

Repede în cazul ăsta.

Alergă drept și repede, ținându-se cât mai în umbră. În spatele ei auzi strigăte în germană și lătratul câinilor. Gloanțele loveau țărâna uscată din spatele ei, aruncând în aer bucăți de pământ care aterizau printre frunze ca picăturile de ploaie.

Dinspre răsărit veneau și mai multe strigăte și lătraturi agitate. Prinseseră pe cineva, se gândi. Jigodiile. Hai, mai repede, Nancy! Terenul începu să urce. La vest se vedeau lanterne, se răsuci și o luă spre est, croindu-și drum prin vie. Apoi se îndreptă din nou spre nord. Își dădu seama că sângerează. Oare se zgâriase în viță sau era un glonț? Mai conta? Trebuia să meargă mai departe. Oare aveau de gând să împuște oamenii pe care îi recapturau? Posibil. Pe ea cu siguranță ar fi împușcat-o. Durerea care o ardea la picior era insuportabilă, dar nu se putea opri să-și tragă răsuflarea.

Continuă. Urcă dealul.

Ieși din vie, se împiedică de un gard de sârmă și căzu cu fața în jos într-un petic de iarbă. Se întoarse pe spate și încercă să se ridice în coate, uitându-se în jos pentru prima dată. La poale, unde începea via, lanternele se bălăbăneau aproape de terasament, ca licuricii, dar nu păreau să urce dealul încă. Deasupra lor, pe șine, trenul încă aștepta.

Stătu întinsă acolo pe pământul rece o secundă, uitându-se în sus la lună și gâfâind. Apoi se chinui să se ridice în picioare și o luă pe lângă gard, spre est, către capătul câmpului. Sârma o lua spre nord, așa că se luă după ea. Pădurea era pe dreapta. Continuă să urce.

Nu-i plăcuseră niciodată plimbările la țară. Era fată de oraș până-n măduva oaselor și când prietenii ei îi povesteau, cu un soi de religiozitate, despre bucuriile hoinăritului prin superba zonă rurală a Franței, ea era sigură că erau nebuni. De la țară veneau mâncarea și vinul, dar nu erau magazine, cafenele. Cât puteai fi de entuziasmat să vezi aceeași priveliște ore sau chiar săptămâni în șir? Nu avea de gând să-și schimbe părerea acum.

Ajunse în vârful dealului. Ăsta părea să fie dealul pe care îl indicase englezul. Era liniște totală. Se așeză la marginea păduricii și se uită în jos. Luminile erau încă acolo, săltau prin toată via, dar în timp ce se uita la ele, se retraseră către tren și se stinseră. Într-un final, geamurile luminate ale vagoanelor se puseră din nou în mișcare. Nancy scăpă un oftat lung văzând cum trenul dispărea spre Perpignan.

Își dădu atunci seama că-și pierduse geanta. Simți un fior rece în stomac, care i se ridică în gât și o sugrumă. Actele ei. Banii ei. Bijuteriile, inelul de logodnă. Inelul ei de logodnă, la naiba! Îl purtase pe toată durata ocupației, dar era prea elegant ca să-l poarte prin apartamentul lui Marie, așa că-l ascunsese în căptușeala genții. Oh, bilețelul! Avusese atâta grijă, luase atât de puțin cu ea, dar până și acea fărâmă din scrisul lui Henri dispăruse acum.

Pentru prima dată de când apăruseră nemții în Franța, izbucni în plâns. Frigul, epuizarea... Inelul... Bilețelul. Cum putuse să scape geanta fără să-și dea seama? Fir-ar! Fir-ar! Fir-ar!

Un foșnet din desiș o sperie și se întoarse pe jumătate. Îi văzu pe Brutus și pe roșcovan cum se apropiau cu grijă de ea. Roșcovanul rămăsese la o oarecare distanță, dar Brutus îngenunche lângă ea și îi oferi batista.

– V-ați lovit, madame?

Ea scutură din cap.

– Nu, sunt în regulă. Îmi pare rău. E o prostie. Mi-am pierdut geanta, iar inelul meu de logodnă era în ea. Și toate actele mele.

– Să mă întorc s-o caut? o întrebă încet.

– Nu fi imbecil, șopti roșcatul cu obidă. Sigur au lăsat nemții un pluton acolo jos. Doar pentru că și-au oprit lanternele nu înseamnă că au plecat. Dacă proasta asta vrea, las-o să se ducă singură după geantă.

Brutus îl ignoră.

– Aș face-o cu plăcere.

Nancy ezită, după care scutură din cap.

– E