Își șterse ochii cu dosul palmei.

– Sunt mai obosită decât credeam, asta-i tot. În noaptea asta nu ne oprim, găsim un loc în care să poposim în timpul zilei și plecăm spre Perpignan când se lasă întunericul.

– N-avem mâncare! N-avem apă! protestă roșcatul.

– Dacă ți-e dor de rațiile din pușcărie, du-te și predă-te Gesta­poului, i-o trânti Nancy.

Brutus o bătu încurcat pe umăr.

– Normal că nu putem să mergem decât noaptea. O să ajungem noi acolo.

Capitolul 14

Nancy ciocăni iar la ușă.

– Hai, hai odată...

Se deschise, doar un pic și o fâșie subțire de lumină căzu pe strada pavată în piatră.

– Numele meu este Nancy Fiocca, spuse ea. Marie Dissard m-a trimis; a lucrat cu Garrow. Eu am lucrat cu Antoine. Am doi bărbați cu mine și avem nevoie de ajutor ca să trecem munții.

N-avea nimic în afară de speranță. Speranța că persoana potrivită o să deschidă ușa, speranța că o să recunoască numele și că o să-i ajute.

Le luase două zile să ajungă până aici. Nu îndrăzneau să meargă decât noaptea, pe timp de zi stăteau în hambare abandonate sau îngrămădiți în tufișuri. În fiecare zi vedeau patrule trecând pe lângă ei, uneori la câțiva centimetri distanță, dar nu-i văzuse nimeni. Odată dăduseră nas în nas cu un fermier din partea locului, care se ducea la câmp înainte de răsărit, și nu reușiseră decât să se holbeze la el pe cărare, prea surprinși ca să fugă, până când bătrânul își dădu ranița jos de pe umăr și le dădu prânzul lui, pâine, brânză și o butelcuță de vin îndoit cu apă. Era prima dată când mâncau de când plecaseră din apartamentul din Toulouse.

Când ajunseră la marginea Perpignanului, discutară următoarea mișcare. Roșcatul, care se dovedi că vorbea fluent franceza, plecă primul, precum corbul de pe arca lui Noe, să vadă ce șanse aveau să întâlnească o față cunoscută la punctul de întâlnire original. Se întoarse cu buzele strânse și descurajat.

Mergea vorba prin cafenea că persoana lor de contact se dăduse la fund. Trei oameni dintre cei din tren fuseseră recapturați sau omorâți. Persoana lor de contact fugise din oraș și se îndrepta spre munți cu ceilalți doi fugari. Băieții isteți, reușiseră cumva să se întoarcă la tren în timpul căutărilor prin vie și își reluaseră locurile de parcă nimic nu se întâmplase. Voiseră să aștepte să ajungă și Nancy și ceilalți, raportă roșcatul cu vocea plină de sarcasm, dar persoana de contact se speriase și insistase să nu stea și să aștepte Gestapoul. Îi obligă să aleagă, iar ei au ales să plece cu el.

Acum era rândul lui Nancy să încerce să găsească un loc sigur, precum porumbița lui Noe, pe baza unei adrese pe jumătate uitate și cu speranța că cine se uita la ea înțelegea, cumva, că nu minte.

Ușa se deschise un pic mai mult. Nu-l cunoștea pe cel care o întâmpinase, părea speriat, însă prietenos.

– Ar fi mai bine să intri.

Nancy numără din nou. Pașii ei de data asta. Drumul era abrupt și ducea spre cel mai înalt vârf pentru că la altitudinea asta, prin aerul rarefiat, câinii pe care îi foloseau germanii mai la vale nu puteau să-i miroasă. Cărarea era atât de accidentată că era imposibil să intri într-un ritm, un-doi... unu... doi. Îi era dor de nenorocirea aia de camion cu cărbuni care îi dusese din Perpignan până în zona specială ce se întindea pe o distanță de douăzeci de kilometri dinspre granița cu Spania. Ce nostim! Nu-i plăcuse atunci, dar acum, hurducăitul ăla pe drumuri lăturalnice, ba sub un sac de cărbuni, ba trântiți aiurea unul peste celălalt, părea o binecuvântare.

Avea nevoie de o vacanță, se gândi într-o doară în timp ce număra, după care chicoti. Vedea totul limpede: Henri așteptând-o în mașină la următoarea cotitură, gata s-o ia s-o ducă într-o stațiune balneară. Își imagina cum o să-i cadă în brațe și o să se plângă de pățaniile pe care le suferise. O să-i spună că spălase în cadă hainele prizonierilor, că se trăsese în ea, că murise de foame, că fusese aruncată în spatele unui camion. Își imagina compasiunea lui, chicotitul lui cald, promisiunile că o să se revanșeze.

Își imagina cum îi povestea, cum exagera făcând totul mai comic și mai penibil, îmbufnându-se și înjurând pe tot parcursul poveștii până când el o ruga să se oprească pentru că îl durea burta de râs.

– Tu de ce dracu’ ești așa fericită? întrebă roșcatul.

Nu își bătu capul să-i răspundă. Îi era dor de Brutus. Plecase din Perpignan cu o zi înaintea lor. Hainele lui erau într-o stare mai bună, iar pantofii încă mai puteau fi folosiți. Roșcovanul și Nancy fuseseră nevoiți însă să aștepte până când cei care mai rămăseseră în rețeaua Rezistenței din Perpignan le făceau rost de haine groase.

Roșcatul presupuse că liniștea ei era o invitație să vorbească. Nu atât să vorbească, cât să se plângă. Mergeau prea repede, nu aleseseră cel mai