Nancy îl ignora, nu îl auzea. Nu își asculta decât propria voce cum număra. El nu părea să observe.

– Acum ne odihnim, le spuse Pilar.

Pilar și tatăl ei erau ghizii. Nu vorbeau foarte mult și nici nu prea se odihneau. Zece minute la fiecare două ore, nimic mai mult. Cărările erau întortocheate și șerpuiau peste țarcuri. Uneori, în acele zece minute, Nancy se uita în jurul ei și se minuna. Erau prinși între piscurile înzăpezite ca niște călători dintr-un basm, ca niște pelerini care priveau la această ispravă exuberantă a naturii, alinierea nesfârșită de vârfuri de munți care dispăreau în aerul albăstrui al primăverii. Părea că Pilar voia să se asigure că urcă fiecare vârf nenorocit.

Înaintau pe cărări pe care doar Pilar putea să le vadă. Ăsta era alpinism, nu drumeție. Nancy trase aer în piept și continuă să meargă. Roșcatul continua să dea din gură. Voia să știe de ce nu aduseseră mai multă mâncare și cum vor reuși să înainteze prin frig dacă zăpada era din ce în ce mai adâncă în jurul lor. Vocea lui devenise stridentă.

– Nu mai pot să merg. Nu mai vreau.

Rămase pironit pe cărare.

Pilar își întrerupse tăcerea și se întoarse spre Nancy, bolborosind cu voce scăzută.

– Spune-i să tacă și să meargă. Nu știe cât de bine se aud sunetele aici sus?

– Ce zice? întrebă roșcatul pe un ton plângăreț. Spune-mi.

Nancy îi spuse. Roșcatul nu se mișcă din loc.

– Nu mai pot merge azi și nimeni nu poate să mă oblige.

Asta fu tot. Visurile plăcute și calde cu Henri dispărură. Nancy pierdu socoteala pașilor, iar Pilar și tatăl ei se uitau la ea cu o expresie inconfundabilă care spunea clar „rezolvă chestia asta“. Așa făcu.

Îl împinse pe roșcovan atât de tare că acesta căzu pe spate drept într-un pârâu repede, cu o apă rece ca gheața care-i ajungea până la genunchi.

– Ce mama naibii? urlă el la ea, agitându-se să iasă din nou în zăpadă. Nebuno!

Dar nu făcu nici o mișcare să o lovească. Probabil știa că bătrânul ar fi dat cu el de pământ dacă făcea asta. Pilar rânji.

– E alegerea ta acum, spuse Nancy foarte calm. Dacă stai pe loc, o să îngheți în jumătate de oră. Așa că mergi. Și taci din gură!

– Vaco, mormăi el din nou, dar continuă să meargă.

Nancy începu să numere din nou.

A doua zi dimineață ajunseră la graniță. Pilar le arătă o cărare clară care cobora abrupt spre Figueras, dădu mâna cu Nancy, după care, împreună cu tatăl ei, făcură pur și simplu stânga-mprejur și se întoarseră în munți. O oră mai târziu, fură ridicați de patrula spaniolă. Nancy îi consideră cele mai drăguțe ființe pe care le întâlnise vreodată. Scăpase.

Capitolul 15

Sosirea la Londra o descurajă pe Nancy. Orașul, brăzdat de rănile bombardamentelor pe care le suferise, era atât de diferit de cel pe care îl cunoscuse înainte de război. La fiecare colț dădeai brusc peste un loc gol în care știai că fusese o casă sau un bloc de apartamente. Era un oraș al absențelor. Și oamenii! Majoritatea bărbaților erau în uniforme, iar femeile se mișcau mult mai repede ca înainte, dacă nu cumva stăteau la coadă, pline de speranță, cu coșurile pe braț și cartele de rație ținute strâns în mână. Erau femei care conduceau tramvaie și compostau bilete; afișe care încurajau oamenii să economisească mâncarea și să-și păstreze calmul erau lipite peste reclamele vechi. Aproape toată lumea dădea impresia că se grăbea undeva și că ar fi trebuit să ajungă cu cinci minute în urmă. Toată lumea, în afară de Nancy.

E drept că durase foarte mult până să rezolve cu actele și că, înainte de toate, avea nevoie de ele. Când poliția spaniolă îi găsise rătăcind prin munți, le spusese că era americancă. Din cauza asta o separaseră de roșcat, ceea ce fusese o binecuvântare. Apoi le spusese americanilor că era englezoaică, după care îi spusese unui englez exasperat și sceptic că, tehnic vorbind, ea era australiancă, dar că avea bani la Londra și că voia să meargă să-i cheltuiască. În plus, era Nancy Wake, cunoscută și ca Șoarecele Alb, iar cei de la Gestapo erau foarte dornici să stea de vorbă cu ea. Englezul îl sună pe avocatul lui Henri din Londra, care confirmă, după un lung șir de telegrame costisitoare, că putea fi vorba într-adevăr de madame Fiocca și că avea suficiente fonduri în Regatul Unit ca să se întrețină și să-i dea Guvernului Majestății Sale banii înapoi pe un bilet și un avans ca să poată să-și cumpere ceva decent de purtat în drum spre casă și mâncare ca să nu moară de foame înainte să ajungă acolo.

Avocatul lui Henri, domnul Campbell, o întâmpină în port și o ajută să treacă de vamă. Nancy se mai întâlnise o dată cu el, când ea și