Henri vizitaseră Londra. Serviseră ceaiul în biroul lui în timp ce ei discutau afaceri. Se cam plictisise atunci, era nerăbdătoare să ajungă la teatru, la cafenelele și cluburile de noapte din West End. Acum se dovedea că acea conversație era salvarea ei. Henri deschisese un cont într-o bancă londoneză și depusese o sumă mare de bani.

– A reușit să-mi transmită asta chiar înainte de nunta dumneavoastră, îi spuse Campbell, în timp ce o conducea afară din clădirea vămii, spre un vagon de clasa întâi al trenului către Londra.

– Cum? întrebă Nancy.

Era atât de confuză după călătorie, că-i era greu să se bucure de scaunele confortabile sau de chelnerul atent. Campbell îi comandă un scotch.

– Un contrabandist spaniol, pe care îl știa în oraș și care era în drum spre Brazilia la momentul respectiv. În orice caz, mesajul a venit de acolo. A trebuit să plătim mult pentru timbre – se pare că omul nu folosise nici pe de parte suficiente. Își mută privirea de la ea. Cu părere de rău, de atunci nu am mai primit vești de la domnul Fiocca.

Chelnerul le aduse băuturile și Nancy dădu pe gât tot paharul. Campbell clipi, apoi înlocui paharul lui neatins cu paharul ei gol și îi făcut semn chelnerului să mai aducă un rând.

– În orice caz, doamnă Fiocca, scrisoarea era clară. Henri este foarte meticulos când vine vorba de afacerile lui. Ni s-au dat instrucțiuni că dacă vreodată veți avea nevoie, să vă punem la dispoziție toate fondurile din cont și să vă oferim asistență.

Ea ridică paharul de whisky, ignorând cu nonșalanță privirea ușor suspicioasă a ospătarului.

– Ceea ce, desigur, vom face cu plăcere.

Simpatic bătrânelul. Nancy se lăsă pe spate și oftă. Nu-i mai sufla în ceafă Gestapoul, nici gloanțele nu mai zburau pe lângă ea. Mai avea nevoie doar să știe că Henri ajunsese în Spania și ar fi fost în Paradis.

Era tipic pentru Henri să fie prevăzător. Pusese bani deoparte în Anglia chiar înainte să înceapă războiul. Ea nu se gândise niciodată mai departe de ziua următoare, aruncându-se pur și simplu în activitatea Rezistenței, iar dacă rămânea în viață a doua zi sau peste o săptămână, cu atât mai bine. Henri, însă, făcuse planuri, inclusiv planuri despre cum să scape ea singură dacă era nevoie.

Din al doilea pahar încercă să bea puțin câte puțin. Campbell continua să vorbească. Arăta ca o caricatură de avocat edwardian: guler înalt, păr alb, vesta crem cu lanțul de la ceasul de aur trecut pe deasupra. Nancy îl privi din nou. Hainele lui erau un pic prea mari pentru el și i se păru că vede la cusătura vestei semne că mai fusese micșorată deja cel puțin o dată. Deci până și bogații începeau să slăbească în Anglia. Asta nu spuseseră la radio.

Încercă să fie atentă.

– ... suficient încât să trăiți confortabil vreo trei ani. Desigur, suntem cu toții convinși că războiul nu va dura mai mult de atât. De când am fost anunțați de sosirea dumneavoastră în Gibraltar, ne-am interesat și am găsit câteva căsuțe adorabile în câteva orășele de provincie, unde veți fi ferită de bombardamente și veți putea aștepta sfârșitul războiului în liniște.

„Ce? Nu. Să aștept sfârșitul războiului în liniște? La naiba!“

– Domnule Campbell, n-am de gând să stau să beau ceai cu doamnele din provincie până când vine Henri.

Campbell se încruntă.

– E vorba de siguranța dumneavoastră, doamnă Fiocca. Deja ați făcut atât de multe. Cu siguranță sunteți cu nervii la pământ. Odihniți-vă câteva luni!

O, la naiba cu sorbitul! Dădu pe gât ce mai era în paharul.

– Nu cred că mai am nervi, domnule Campbell. Și credeți-mă. Trei săptămâni în provincie cu nimic altceva de făcut în afară de servitul ceaiului o să mă facă să-mi zbor creierii de față cu vicarul și o să-i distrug milieurile.

El se uită fix la ea, după care colțul gurii îi zvâcni.

– Mda. Asta ar fi destul de neplăcut. În cazul ăsta, doamnă Fiocca, am un prieten care caută chiriaș pentru apartamentul său din Picadilly. Sună mai bine?

– Pot să-l închiriez azi?

Capitolul 16

Nancy se uită la ceas. O făcuseră să aștepte. Le luase douăzeci și patru de zile să-i rezolve actele, cu douăzeci și trei de zile mai mult decât avea nevoie pentru a începe să se plictisească de noua ei libertate și a începe să plănuiască întoarcerea în Franța. Henri nu ajunsese la Londra încă. Nancy se asigură că apartamentul era pregătit pentru când ajungea el. Avea coniacul lui preferat și o sticlă de șampanie în bar, o pereche de papuci și o cămașă bună. Totul era de pe piața neagră, normal, și îngrozitor de scump, dar voia să se simtă confortabil imediat ce ar fi ajuns. Nu putea însă să-l aștepte. Nu putea sta degeaba cu ochii pe pereți.

La nouă dimineața fix era la sediul Forțelor Franceze Libere în Carlton Gardens. Alergase tot drumul de la apartamentul ei din Picadilly până aici,