Atâţat de fierberea aceea, pe care bunicul şi tatăl meu, fie şi din motive opuse, mi-o ţinuseră până atunci ascunsă, mă îndemnasem până la unul din locurile legendare din Torino cel de-atunci. Îmbrăcat ca un iezuit şi bucurându-mă cu ironie răutăcioasă de uimirea pe care o stârneam, mă îndreptam spre Caffe al Bicerin, aproape de Consolata, ca să iau paharul cu suport şi toartă de metal, mirosind a lapte, cacao, cafea şi alte arome. Încă nu ştiam că despre bicerin avea să scrie şi Alexandre Dumas, unul dintre eroii mei, după câţiva ani, dar în decurs de nu mai mult de două-trei escapade în locul acela magic învăţasem totul despre nectarul cu pricina, care deriva din bavareisa, chiar dacă, în timp ce în bavareisa cafeaua cu lapte şi ciocolata sunt amestecate şi îndulcite cu sirop, în bicerin cele trei ingrediente rămân în straturi separate şi foarte calde, aşa încât se pot comanda trei variante, pur e fiur, pe bază de cafea cu lapte, pur e barba, cafea şi ciocolată, şi 'n poc 'd tut, cu toate trei ingredientele.

Beatitudinea locului aceluia cu cornişă exterioară din fier, cu panourile publicitare pe laturi, cu micile coloane şi cu capitelurile de fontă, cu boiseries în interior, din lemn, împodobite cu oglinzi şi cu măsuţele de marmură, cu tejgheaua în spatele căreia se zăreau vasele, cu aroma de migdale, vreo patruzeci de tipuri diferite de bomboane... Îmi plăcea să stau şi să observ mai ales duminica, deoarece băutura aceea era nectarul celor care, după ce ajunaseră ca să se pregătească pentru împărtăşanie, căutau reconfortare ieşind de la Consolata — iar acel bicerin era căutat în timpul postului mare pentru că ciocolata caldă nu era considerată hrană şi deci putea fi consumată în voie. Ipocriţi.

Dar, lăsând la o parte plăcerile cafelei şi ciocolatei, ceea ce-mi dădea satisfacţie era că păream un altul: faptul că lumea nu ştia cine eram cu adevărat îmi dădea un sentiment de superioritate. Posedam un secret.

***

Trebuise mai apoi să-mi limitez şi chiar să-mi întrerup aventurile acelea, deoarece mă temeam să nu dau peste vreunul dintre colegii mei, care bineînţeles că nu mă cunoşteau ca pe un bigot şi mă socoteau înflăcărat de aceeaşi ardoare carbonară ca şi ei.

Cu aceşti aspiranţi la patria în răscoală mă întâlneam de obicei la Osteria del Gambero, Birtul Racului. Pe o străduţă îngustă şi întunecoasă, deasupra unei intrări şi mai întunecoase, o inscripţie de firmă, având deasupra un rac aurit, glăsuia: La birtul c-un rac aurit,/ Vinu-i bun, bine-ai venit! înăuntru se deschidea un coridor care servea drept bucătărie şi depozit de sticle. Se bea printre mirosuri de salam şi de ceapă, uneori se juca „loveşte şi fugi”, cel mai adesea, conjuraţi fără complot, ne petreceam noaptea închipuindu-ne insurecţii iminente. Bucătăria bunicului mă obişnuise să trăiesc ca un om cu gusturi fine, dar la Racul de Aur puteai cel mult (cu condiţia să nu faci mofturi) să-ţi astâmperi foamea. Dar aveai nevoie de viaţă de societate şi să mai scapi de iezuiţii de-acasă şi deci mai bine unsorile de la Racul, cu câţiva prieteni joviali, decât cinele domestice mohorâte.

Către dimineaţă ieşeam toţi cu răsuflarea îngreuiată de usturoi şi cu inimile pline de ardori patriotice, ne pierdeam într-o mantie confortabilă de ceaţă, foarte bună ca să te fereşti de privirile iscoadelor poliţiei. Uneori urcam dincolo de Pad, observând de la înălţime acoperişuri şi clopotniţe care pluteau peste aburii aceia ce inundau câmpia, pe când departe, bazilica din Superga, deja luminată de soare, părea un far în largul mării.

Dar noi, studenţii, nu vorbeam doar despre Naţiunea ce-avea să vină. Vorbeam, aşa cum se întâmplă la vârsta aceea, despre femei. Cu ochii aprinşi, fiecare pe rând îşi amintea câte un surâs cules ici-colo privind către un balcon, o mână atinsă la coborârea unor trepte, o floare veştedă căzută dintr-o cărticică de rugăciuni şi culeasă (zicea cel ce se împăuna) pe când încă păstra mireasma mâinii care-o pusese între paginile acelea sfinte. Eu mă retrăgeam încruntat şi-mi dobândeam faima de mazzinian cu moravuri integre şi severe.

Numai că, într-o seară, cel mai slobod la gură dintre colegii noştri destăinuise că a descoperit în pod, bine ascunse în lada unei laviţe de către tatăl său, neruşinat din cale-afară şi desfrânat, unele dintre volumele acelea care pe-atunci, la Torino, erau numite (în franceză) cochos şi, neîndrăznind să le vânture la vedere pe masa unsuroasă de la Racul de Aur, hotărâse să le împrumute pe rând fiecăruia dintre noi, aşa încât, atunci când venise rândul meu, nu putusem să refuz.

Astfel, noaptea târziu, răsfoisem volumele, care erau pesemne preţioase şi scumpe, fiind legate în marochin, cu nervuri întăritoare şi încuietori aurite, muchii aurite, fleurons aurite pe partea plată şi — unele dintre ele — aux armes. Se intitulau Une veillee de jeune fille sau Ah! monseigneur, si Thomas nous voyait!, şi mă cuprindeau fiorii răsfoind paginile acelea şi găsind ilustraţii ce făceau să-mi curgă râuri de sudoare din păr pe obraji şi pe gât: fete de vârstă tânără ce-şi ridicau fustele ca să-şi arate posteriorul de o albeaţă orbitoare, oferit spre profanare unor bărbaţi lascivi — nu ştiam dacă mă tulburau mai mult rotunjimile acelea sfruntate sau zâmbetul aproape virginal al fetei, care întorcea îndrăzneţ capul către profanatorul ei, cu ochii răutăcioşi şi cu un surâs cast luminându-i chipul încadrat de plete ca pana corbului, aranjate în două conciuri laterale; sau, şi mai teribile, trei femei pe un divan care-şi desfăceau picioarele, arătând ceea ce ar fi trebuit să fie pavăza naturală a pubisului lor virginal, una oferind-o mâinii drepte a unui bărbat cu părul în dezordine, care în acelaşi timp tocmai o penetra şi o săruta pe neruşinata-i vecină, iar celei de a treia, neglijându-i pubisul dezgolit, îi lărgea cu mâna stângă decolteul abia puţin mai îndrăzneţ, mototolindu-i corsetul. Iar apoi găsisem ciudata caricatură a unui abate cu chipul plin de negi care, dacă te uitai