mai de aproape, se dovedea a fi alcătuit din nuduri feminine şi masculine felurit înfăşurate şi penetrate de enorme membre virile, dintre care multe atârnau în şiruri din creştet ca pentru a forma, împreună cu testiculele lor, o coafură stufoasă ce se termina în bucle grăsuţe.

Nu-mi amintesc cum se terminase noaptea aceea scandaloasă, când sexul îmi fusese prezentat în aspectele lui cele mai înfricoşătoare (în sensul sacru al termenului, ca bubuitul tunetului care stârneşte, laolaltă cu sentimentul divinităţii, teama de diabolic şi de sacrileg). Îmi amintesc doar că ieşisem din experienţa aceea perturbatoare repetându-mi cu voce scăzută, ca pe un discurs solemn, fraza nu mai ştiu cărui scriitor de lucruri sfinte pe care părintele Pertuso mi-o imprimase cu ani înainte în memorie: „Frumuseţea trupului stă toată în piele. În realitate, dacă bărbaţii ar vedea ceea ce se află sub piele, fie şi numai vederea femeilor ar reuşi să-i îngreţoşeze: farmecul acesta feminin nu e decât josnicie, sânge, umori, fiere. Uitaţi-vă la ce se ascunde în nări, în gât, în pântece... Şi noi, care nu îndrăznim să atingem nici măcar cu vârful degetelor voma sau bălegarul, cum putem aşadar să dorim să strângem în braţele noastre un sac de excremente?”.

 

Poate că la vârsta aceea mai credeam în dreptatea divină şi în răzbunarea ei, pentru că acelei nopţi învălmăşite îi atribuisem ceea ce s-a petrecut în ziua următoare. Îl găsisem pe bunicul răsturnat în fotoliul său, atârnând cu o foaie de hârtie despăturită în mâini. Chemaserăm medicul, eu culesesem scrisoarea şi citisem că tatăl meu fusese străpuns mortal de un glonte francez în apărarea republicii romane, tocmai în acel iunie 1849 în care generalul Oudinot, în numele lui Ludovic Napoleon, alergase să elibereze Sfântul Scaun de mazzinieni şi garibaldieni.

 

Bunicul n-a murit — nu mai zic că avea peste optzeci de ani —, dar zile întregi se închisese într-o tăcere adâncă, nu se ştie dacă urându-i pe francezi sau pe cei din oastea papei care-i uciseseră fiul, sau pe fiul care cutezase în mod iresponsabil să-i sfideze, sau pe toţi patrioţii care îl ademeniseră. Din când în când lăsa să-i scape şuierături de jale, făcând aluzie la responsabilitatea evreilor pentru evenimentele care zguduiau Italia, la fel cum cu 50 de ani mai înainte zguduiseră Franţa.

 

***

 

Poate pentru a-l reevoca pe tatăl meu, petrec ore îndelungi în pod cu romanele pe care le-a lăsat şi reuşesc să interceptez, sosind prin poştă atunci când el n-ar mai fi putut să-l citească, Joseph Balsamo de Dumas.

Această carte uimitoare povesteşte, cum toată lumea ştie, aventurile lui Cagliostro şi despre cum a urzit el afacerea colierului reginei, dintr-o singură lovitură ruinându-l moral şi financiar pe cardinalul de Rohan, compromiţând-o pe suverană, expunând ridicolului curtea întreagă, într-atât încât mulţi considerau că escrocheria cagliostrească contribuise în aşa măsură la subminarea prestigiului instituţiei monarhice, că pregătise acel climat de discreditare ce avea să ducă la Revoluţia din '89.

Însă Dumas realizează mai mult şi vede în Cagliostro, altfel spus în Joseph Balsamo, pe cel care a organizat în mod conştient nu o escrocherie, ci un complot politic la umbra masoneriei universale.

Eram fermecat de felul cum începe romanul. Scenă: Mont Tonnerre, Muntele Tunetului. Pe ţărmul stâng al Rinului, la câteva leghe de Worms, începe un şir de munţi lugubri, Scaunul Regelui, Stânca Şoimilor, Creasta Şarpelui şi, mai înalt decât toţi, Muntele Tunetului. La 6 mai 1770 (cu aproape douăzeci de ani înainte de izbucnirea fatidicei Revoluţii), iată că, în timp ce soarele cobora în spatele turlei ascuţite a catedralei din Strassbourg, care aproape îl despărţea în două emisfere de foc, un Necunoscut care venea de la Mainz urca povârnişul acelui munte, la un moment dat părăsindu-şi până şi calul, şi era capturat de nişte făpturi mascate care, după ce îl legaseră la ochi, îl duceau dincolo de pădure, pe o pajişte unde îl aşteptau trei sute de fantome învăluite în linţolii şi înarmate cu săbii, care începeau să-l supună la un interogatoriu compact.

Ce doreşti tu? Să văd lumina. Eşti gata să juri?... Iar după aceea, dă-i cu o serie de probe, cum ar fi să bea sângele unui trădător abia ucis, să-şi tragă în cap cu un pistol ca să dovedească propriul sentiment de supunere şi alte farafastâcuri de soiul ăsta, care evocau ritualuri masonice de ordinul cel mai de jos, bine cunoscute până şi cititorilor din popor ai lui Dumas, până când călătorul se hotăra s-o taie scurt şi să se adreseze cu trufie adunăturii spunând foarte clar că-i cunoştea toate riturile şi trucurile şi că, prin urmare, să înceteze să mai joace teatru cu el, pentru că el era mai mult decât ei toţi, iar acelei congregaţii masonice universale îi era şef prin drept divin.

Şi îi chema, pentru a-i pune la ordinele sale, pe membrii lojilor masonice din Stockholm, din Londra, din New York, din Zurich, din Madrid, din Varşovia şi din diferite ţări asiatice, cu toţii, evident, sosiţi grabnic pe Muntele Tunetului.

De ce se adunaseră acolo masonii din toată lumea? Necunoscutul tocmai le explica: cerea mâna de fier, spada de foc şi cântarele de diamant pentru a alunga Impurul de pe pământ, altfel spus, pentru a-i slăbi şi a-i distruge pe cei doi mari duşmani ai omenirii, tronul şi altarul (bunicul îmi tot spusese că deviza infamului Voltaire era ecrassez l'infame). Necunoscutul amintea apoi că el trăia, ca orice bun necromant al epocii, de nenumărate generaţii, dinainte de Moise şi poate de Assurbanipal, şi venise din Orient ca să vestească faptul că a sosit ceasul. Popoarele alcătuiesc o uriaşă falangă care mărşăluieşte neîncetat către lumină, iar Franţa era avangarda acestei falange. Să se pună în mâinile ei torţa adevărată a acestui marş şi ea să incendieze lumea cu noua lumină. În Franţa încă domnea un rege bătrân şi corupt, căruia-i mai rămâneau câţiva ani de viaţă. Chiar dacă unul dintre cei veniţi la adunare — care era chiar Lavater, distinsul fizionomist — încercase să atragă atenţia că feţele celor doi succesori tineri (viitorul Ludovic al XVI-lea şi soţia sa, Maria Antoaneta) vădeau o blândeţe bună şi miloasă, Necunoscutul (în care