spune că măcar profesorii sunt plătiți acolo. Tușica Ifeoma se opri și se întinse să scuture ceva de pe bluza mamei. Urmăream orice mișcare făcea; nu puteam să-mi iau ochii și urechile de la ea. Era ceva special în îndrăzneala ei, în felul în care gesticula în timp ce vorbea, în modul cum zâmbea și-și arăta strungăreață aceea mare dintre dinți.

— Mi-am scos soba veche pe gaz, continuă. Asta folosim; acum nici măcar nu mai simțim mirosul de gaz în bucătărie. Știi cât costă o butelie? E strigător la cer!

Mama se mișcă pe canapea.

— De ce nu-i spui lui Eugene? Există butelii de gaz la fabrică…

Tușica Ifeoma râse și o bătu pe mama cu drag pe umăr.

— Nwunye m, viața e grea, dar încă nu murim. Îți spun toate lucrurile astea pentru că e vorba de tine. Cu altcineva, mi-aș lustrui fața flămândă cu vaselină până ar străluci.

Apoi intră Papa, în drum spre dormitorul lui. Eram sigură că se ducea să mai aducă teancuri de naira ca să le dea vizitatorilor de igba krismas și să le spună „Nu e de la mine, e de la Domnul” atunci când începeau să-și exprime mulțumirile.

— Eugene, îl chemă tușica Ifeoma. Tocmai spuneam că Jaja și Kambili ar trebui să petreacă mai mult timp cu mine și cu copiii mâine.

Papa mormăi ceva și își continuă drumul spre ușă.

— Eugene!

De fiecare dată când tușica Ifeoma vorbea cu Papa mi se oprea inima și apoi o lua iar la goană. Din cauza tonului ei lipsit de respect. Nu părea să realizeze că vorbește cu Papa, că el e diferit, e special. Am vrut să mă întind și să-i astup buzele cu mâna, să iau puțin din rujul acela lucios arămiu pe degete.

— Unde vrei să-i duci? întrebă Papa, stând în fața ușii.

— Ne plimbăm și noi prin zonă.

— Să vadă împrejurimile? întrebă Papa. Vorbea în engleză, în timp ce tușica Ifeoma vorbea igbo.

— Eugene, lasă-i pe copii să vină cu noi! Tușica Ifeoma părea iritată; își ridicase puțin vocea. Nu sărbătorim Crăciunul acum, hmm? Copiii nu și-au petrecut niciodată timpul împreună. Imakwa, cel mic, Chima, nici măcar nu știe cum o cheamă pe Kambili.

Papa se uită la mine, apoi la mama, ne cercetă fețele de parcă ar fi căutat litere dincolo de nasurile noastre, pe frunte, pe buze, care să-i spună ceva ce n-o să-i placă.

— Bine, pot merge cu voi, dar știi că nu vreau să se apropie de nimic păgân. Dacă treceți cu mașina pe lângă mmuo, țineți geamurile închise.

— Te-am auzit, Eugene, spuse tușica Ifeoma pe un ton exagerat de formal.

— De ce nu luăm cu toții prânzul în ziua de Crăciun? întrebă Papa. Copiii pot petrece timpul împreună atunci.

— Știi că eu și cu copiii petrecem ziua de Crăciun cu Papa-Nnukwu.

— Ce știu adoratorii idolilor despre Crăciun?

— Eugene… Tușica Ifeoma trase adânc aer în piept. Bine, fie, venim la voi în ziua de Crăciun.

Papa se dusese la parter, iar eu încă mai stăteam pe canapea, privindu-le vorbind pe tușica Ifeoma și pe mama, când au ajuns verișorii mei. Amaka era o copie mai subțire și adolescentă a mamei sale. Pășea și vorbea chiar mai repede și cu mai multă hotărâre decât mama ei. Numai ochii îi erau diferiți; nu aveau căldura necondiționată a tușicăi. Erau ochi incisivi; ochi care puneau multe întrebări și nu acceptau multe răspunsuri. Obiora era cu un an mai mic, cu tenul foarte deschis și ochi de culoarea mierii, în spatele unor ochelari cu lentila foarte groasă și cu gura curbată la colțuri, într-un zâmbet perpetuu. Chima avea pielea neagră ca tuciul și era înalt pentru un băiat de șapte ani. Toți râdeau la fel: gutural, cu sunete chicotite scoase cu entuziasm.

Îl salutară pe Papa, și când le dădu bani de igba krismas, Amaka și Obiora îi mulțumiră, ținând teancurile groase de bancnote naira. Privirea lor reflecta o surpriză politicoasă, ca să arate că nu sunt îngâmfați și că nu se așteptaseră la bani.

— Aveți antenă parabolică aici, nu-i așa? mă întrebă Amaka. A fost primul lucru pe care mi l-a spus după ce ne-am salutat. Avea părul tuns scurt, mai lung în față, și descrescând treptat, până ajungea foarte scurt la spate.

— Da.

— Ne putem uita la CNN?

Am tușit forțat; speram să nu mă bâlbâi.

— Poate mâine, continuă Amaka, pentru că acum cred că mergem să vizităm familia tatălui meu în Ukpo.

— Noi nu ne prea uităm la televizor, am spus.

— De ce? întrebă Amaka. Era atât de greu de crezut că suntem de-o seamă, cincisprezece ani. Părea mult mai matură sau poate era doar asemănarea izbitoare cu tușica Ifeoma, sau felul în care mă privea direct în ochi. Pentru că v-ați plictisit de el? Ce bine ar fi să avem cu toții parabolică, să se plictisească toată lumea de ea.

Am vrut să-i spun că-mi pare rău, că nu voiam să nu-i mai placă de noi pentru că nu ne uitam la televizor. Voiam să-i spun că, chiar dacă pe acoperișul caselor noastre din Enugu și de aici erau fixate antene parabolice imense, noi nu ne uitam la televizor. Papa nu trecuse timp de televizor în programul nostru.

Dar Amaka se întorsese spre mama ei, care stătea lipită de mama.

— Mamă, dacă mergem la Ukpo ar trebui să plecăm în curând, ca să ne putem întoarce înainte să se culce Papa-Nnukwu.

Tușica Ifeoma se ridică.

— Da, nne, ar trebui să plecăm.

Îl prinse pe Chima de mână și coborâră cu toții. Amaka spuse ceva arătând spre balustrada noastră, cu basoreliefurile ei sculptate manual, și Obiora râse. Nu se întoarse să-mi spună la revedere,