timp ce Yossarian îl reţinea cu o mână ca să-l liniştească. Numai de-asta o face, fiindcă-i face plăcere să mă audă urlând – nemernic afurisit!

  McWatt îşi încreţea nasul frumos şi pistruiat în semn de scuze şi promitea să nu mai trântească tare cărţile, dar uita întotdeauna. McWatt purta la pijamaua roşie papuci pufoşi de dormitor şi dormea în aşternuturi colorate, proaspăt călcate, ca jumătatea de aşternut pe care Milo o recuperase pentru el de la hoţul zâmbăreţ, mort după dulciuri, fără a-i da în schimb niciuna din curmalele fără sâmburi împrumutate de Milo de la Yossarian. McWatt era profund impresionat de Milo, care, spre amuzamentul caporalului Snark, omul său de la popotă, cumpăra deja ouă cu şapte cenţi bucata şi le vindea cu cinci cenţi. Dar McWatt n-a fost niciodată atât de impresionat de Milo cum fusese Milo de recomandarea pe care o obţinuse Yossarian pentru ficatul lui de la doctorul Daneeka.

  — Ce-i asta? strigase alarmat Milo, când descoperise imensa cutie ondulată plină de pachete cu fructe uscate, sucuri de fructe conservate şi dulciuri, pe care doi dintre muncitorii răpiţi de maiorul de Coverly pentru bucătăria lui erau pe punctul de a o duce în cortul lui Yossarian.

  — E pentru căpitanul Yossarian, spusese caporalul Snark, cu un zâmbet superior.

  Caporalul Snark era un snob intelectual care considera că îşi devansa cu douăzeci de ani epoca în care trăia şi nu-i făcea nici o plăcere să se înjosească gătind pentru mase.

  — Conform unei recomandări de la doctorul Daneeka, are dreptul la oricâte fructe şi sucuri de fructe doreşte.

  — Ce-i asta? strigă Yossarian, când Milo se albi la faţă şi începu să se clatine.

  — E locotenentul Milo Minderbinder, să trăiţi, spuse caporalul Snark, făcând ironic cu ochiul. Unul dintre noii noştri piloţi. Este ofiţerul popotei de când dumneavoastră aţi fost internat ultima dată în spital.

  — Ce-i asta? strigă McWatt, spre sfârşitul după-amiezii, când Milo îi dădu jumătate din aşternutul lui.

  — Este jumătate din aşternutul care a fost furat din cortul tău azi-dimineaţă, îi explică Milo mulţumit de sine şi nervos, în timp ce mustaţa roşcată îi zvâcnea iute. Pun pariu că nici măcar nu ştiai că ţi-a fost furată.

  — De ce mi-ar fura cineva jumătate din aşternut? întrebă Yossarian.

  Milo se enervă.

  — Nu înţelegi, protestă el.

  Yossarian nu înţelegea nici de ce avea Milo neapărată nevoie să apeleze la recomandarea doctorului Daneeka, sosită taman la ţanc. „Dă-i lui Yossarian oricâte fructe şi sucuri de fructe vrea”, scrisese doctorul Daneeka. „Zice că suferă de ficat.”

  — O asemenea recomandare, mormăi mâhnit Milo, poate falimenta orice ofiţer de popotă din lume.

  Milo venise în cortul lui Yossarian numai ca să recitească recomandarea, mergând prin escadrilă, în urma cutiei lui cu provizii pierdute, ca un cioclu.

  — Trebuie să-ţi dau oricât ceri. Şi în recomandare nici măcar nu se menţionează că trebuie să le mănânci pe toate singur.

  — Şi asta-i foarte bine, nu-i aşa? îi spuse Yossarian, fiindcă eu nu mănânc niciodată aşa ceva. Sufăr de ficat.

  — A, da, uitasem, spuse Milo, coborând reverenţios glasul. Te supără rău?

  — Destul de rău, îi răspunse vesel Yossarian.

  — Înţeleg, spuse Milo. Ce-nseamnă asta?

  — Înseamnă că nu poate fi mai bine…

  —. nu cred că înţeleg.

  —. înainte de a fi mai rău. Acum înţelegi?

  — Da, acum înţeleg. Dar tot nu cred că înţeleg.

  — Lasă, nu te frământa. Mă frământă destul pe mine. Înţelegi, de fapt nu sufăr de ficat. Am doar simptomele. Am sindromul Garnett-Fleischaker.

  — Înţeleg, spuse Milo. Şi ce-i aia sindromul Garnett-Fleischaker?

  — O boală a ficatului.

  — Înţeleg, spuse Milo şi începu să-şi maseze obosit ambele sprâncene negre cu o expresie de suferinţă lăuntrică, de parcă aştepta să-i treacă o durere acută. În acest caz, continuă el în cele din urmă, presupun că trebuie să ai mare grijă ce mănânci, nu?

  — Mare grijă, într-adevăr, îi spuse Yossarian. Un sindrom Garnett-Fleischaker autentic este o raritate şi n-am chef să-l distrug pe al meu. De aceea nu mănânc niciodată fructe.

  — Acum înţeleg, spuse Milo. Fructele îţi dăunează la ficat?

  — Nu, fructele îmi fac bine la ficat. De aceea nu mănânc niciodată fructe.

  — Atunci ce faci cu ele? întrebă Milo, înaintând cu îndărătnicie în nedumerirea lui tot mai mare, pentru a lansa întrebarea care-i stătea pe buze. Le vinzi?

  — Le dăruiesc.

  — Cui? strigă Milo, pe un ton dezamăgit.

  — Oricui le doreşte, îi răspunse Yossarian.

  Milo scoase un geamăt lung şi trist şi se dădu înapoi, clătinându-se, iar pe toată faţa lui cenuşie apărură brusc broboane de sudoare. Se trăgea absent de nefericita lui mustaţă, tremurând din tot corpul.

  — Îi dau o mare parte din ele lui Dunbar, continuă Yossarian.

  — Lui Dunbar? repetă stupefiat Milo.

  — Da. Dunbar poate mânca oricâte fructe vrea şi n-o să-i facă deloc bine. Las cutia aici, afară, la dispoziţia oricui vrea să se servească. Aarfy vine să-şi ia prune uscate, fiindcă zice că nu capătă niciodată destule la popotă. Poţi să vezi care e situaţia când ai puţin timp liber, pentru că nu-mi face nici o plăcere să-l văd pe Aarfy bântuind pe-aici. Când începe să se golească, îi spun caporalului Snark să mi-o umple din nou. Nately ia întotdeauna cu el o cutie întreagă cu fructe ori de câte ori se duce la Roma. E îndrăgostit de o târfă de acolo care pe mine mă urăşte, iar pe el nu-l place. Sora ei mai mică nu-i lasă niciodată împreună în pat şi locuiesc amândouă într-un apartament cu un moş şi o babă şi cu o droaie de alte fete cu coapse grase, minunate, care îşi fac şi ele de cap tot timpul. Nately le duce o cutie plină de fiecare dată când merge acolo.

  — Le