— Nu, le dă cadou.

  Milo se încruntă.

  — Păi, eu zic că e un gest mărinimos, remarcă el fără prea mult entuziasm.

  — Da, foarte mărinimos, confirmă Yossarian.

  — Şi sunt sigur că e perfect legal, spuse Milo, de vreme ce alimentele îţi aparţin după ce le primeşti de la mine. Presupun că, având în vedere condiţiile dificile de viaţă, oamenii aceia sunt foarte bucuroşi că le primesc.

  — Da, foarte bucuroşi, îl asigură Yossarian. Cele două fete le vând pe piaţa neagră şi folosesc banii ca să-şi cumpere bijuterii false şi parfumuri ieftine.

  Milo se învioră.

  — Bijuterii false! exclamă el. Nu ştiam asta. Cât dau pe parfumurile ieftine?

  — Moşul îşi foloseşte partea lui pentru a cumpăra whisky curat şi tablouri obscene. E un desfrânat.

  — Desfrânat?

  — N-ai fi zis.

  — Există piaţă la Roma pentru tablouri obscene? întrebă Milo.

  — N-ai fi zis. Uite, ia-l pe Aarfy, de pildă. Aşa cum îl cunoşti, n-ai fi bănuit, nu?

  — Că e un desfrânat?

  — Nu, că e navigator pe avion. Îl cunoşti pe căpitanul Aardvaark, nu? Individul ăla cumsecade care a venit la tine în prima zi la escadrilă şi a spus: „Numele meu e Aardvaark şi navigator vreau să mă fac”. Avea o pipă înfiptă în faţă şi te-a întrebat ce colegiu ai urmat. Îl cunoşti?

  Milo nu era atent.

  — Vreau să fiu asociatul tău, izbucni el pe un ton rugător.

  Yossarian îl refuză, deşi nu se îndoia că ar putea dispune după plac de camioanele cu fructe imediat ce Yossarian le-ar rechiziţiona de la popotă cu recomandarea doctorului Daneeka. Milo avea o mutră plouată, dar din acel moment îi încredinţă lui Yossarian toate secretele în afară de unul, raţionând cu viclenie că acela care nu fură ţara pe care o iubeşte nu fură pe nimeni. Milo îi încredinţă lui Yossarian toate secretele în afară de locul unde se aflau gropile de pe deal în care începuse să-şi îngroape banii după ce se întorsese de la Smirna cu avionul plin cu smochine şi aflase de la Yossarian că un tip de la C. I. D. venise la spital. Pentru Milo, care fusese suficient de credul ca să se ofere voluntar, poziţia de ofiţer la popotă era o dovadă de încredere sacră.

  — Nici nu mi-am dat seama că nu se servesc destule prune uscate, recunoscu el în acea primă zi. Probabil pentru că sunt încă nou aici. Voi discuta problema cu bucătarul meu şef.

  Yossarian îi aruncă o privire tăioasă.

  — Care bucătar şef? întrebă el. N-ai un bucătar şef.

  — Caporalul Snark, explică Milo, ocolindu-i privirea, fiindcă se simţea oarecum vinovat. Este singurul bucătar pe care-l am, aşa că este de fapt bucătarul meu principal, deşi sper să-l mut la administraţie. Caporalul Snark are tendinţa de-a fi puţin cam prea creativ, din câte-mi dau seama. Consideră că poziţia de sergent la popotă este o formă de artă şi se plânge mereu că este silit să-şi prostitueze talentul. Nimeni nu-i cere aşa ceva. Apropo, nu ştii cumva de ce a fost retrogradat soldat şi este acum doar caporal?

  — Da, spuse Yossarian. A otrăvit escadrila.

  Milo păli din nou.

  — Ce-a făcut?

  — A strivit sute de bucăţi de săpun militar şi le-a amestecat cu cartofii, numai pentru a dovedi că oamenii au gusturi de filistini şi nu fac deosebirea dintre bine şi rău. Toţi din escadrilă s-au îmbolnăvit. Au fost contramandate misiunile.

  — Vai, vai! exclamă Milo, ţuguindu-şi buzele ca să-şi arate indignarea. Dar şi-a dat seama cât de grav a greşit, nu?

  — Dimpotrivă, îl corectă Yossarian. Şi-a dat seama cât de multă dreptate a avut. Am halit toată porţia şi am mai cerut. Ştiam toţi că ne era rău, dar habar n-aveam că fuseserăm otrăviţi.

  Milo fornăi consternat de două ori, ca un iepure cafeniu flocos.

  — În acest caz, doresc cu siguranţă să-l transfer la administraţie. N-am chef să se întâmple aşa ceva cât timp răspund de acest sector. Înţelegi, mărturisi el sincer, speranţa mea este să le ofer oamenilor din această escadrilă cea mai bună mâncare din lume. E o aspiraţie importantă, nu-i aşa? Un ofiţer de popotă care nu aspiră atât de sus, după părerea mea, nici nu merită să fie ofiţer de popotă. Eşti de acord?

  Yossarian se întoarse încet ca să-l privească pe Milo cu o neîncredere pătrunzătoare. Văzu o faţă simplă, sinceră, incapabilă de subtilităţi sau înşelătorii, o faţă onestă, deschisă, cu nişte ochi mari, disjuncţi, cu păr roşcat, sprâncene negre şi cu o nefericită mustaţă castanie-roşcată. Milo avea un nas lung şi subţire, cu nări umede, care adulmecau mereu spre dreapta, în direcţia opusă celei în care privea tot ce rămânea din el. Era faţa unui om de o integritate absolută, care n-ar fi putut încălca în mod conştient principiile morale pe care se sprijinea virtutea lui, aşa cum nu s-ar fi putut transforma într-o oribilă broască râioasă. Unul dintre aceste principii morale stipula că nu este niciodată un păcat să încarci avionul atât cât poate suporta traficul. Era capabil de crize paroxistice de indignare justificată şi se indignă extrem de tare aflând că un tip de la C. I. D. se afla în zonă şi îl căuta.

  — Nu te caută pe tine, spuse Yossarian, încercând să-l liniştească. Caută pe cineva de la spital care a semnat cu numele Washington Irving scrisorile pe care le-a cenzurat.

  — Eu n-am semnat cu numele Washington Irving nici o scrisoare, declară Milo.

  — Bineînţeles că nu.

  — Dar ăsta e doar un truc ca să mă facă să mărturisesc că am câştigat bani la piaţa neagră! urlă vehement Milo spre o şuviţă desprinsă din mustaţa artificial colorată. Nu-mi plac asemenea indivizi. Îi iscodesc tot timpul pe oamenii ca noi. De ce nu se leagă guvernul de ex-caporalul Wintergreen, dacă vrea