copacilor plângători. Trunchiurile lor umflate de apa lacului se uniseră într-o luptă pentru spațiu, copacii fiind îndoiți în unghiuri ascuțite împletiți și încurcați unul într-altul. Acoperirea perfectă. Ge-vulturul se întoarse din nou, scrutând arborii legănați, căutând orice semn de mișcare neobișnuită. Acesta zări ceva la a treia trecere, lansându-se într-o spirală strânsă. Prin ochii lui, Edeard văzu o rapivulpe alergând, strecurându-se printre perdelele zimțate de crengi aplecate. Prădătorul mare acceleră atunci când ajunse la o poieniță unde trunchiurile moarte putrezeau într-o grămadă râncedă de ciuperci. Chiar și așa, ge-vulturul i-a văzut în mod clar zgarda din jurul gâtului.

– Sunt aici, a anunțat Edeard în liniște și dărui viziunea ge-vulturului și celorlalți.

– Sfântă Madona, murmură Dinlay.

– N-am crezut că voi vedea vreodată vreunul din lucrurile astea, a spus Macsen.

Edeard îi ceru ge-vulturului să se retragă.

– De ce? a întrebat Larby.

– Stăpânul său nu poate fi departe, a explicat Edeard. Știu că nu sunt ușor de controlat. S-ar putea să observe ge-vulturul cu televederea.

Câteva minute mai târziu rapivulpea părăsi copacii plângători. Un bărbat o însoțea, alergând lângă ea fără efort.

– Madona, exclamă uimit Edeard.

Omul purta o tunică simplă închisă la culoare și cizme până la genunchi. Două centuri i se curbau peste umeri, traversându-i pieptul. Niște cutii înguste de metal erau fixate pe ele, de felul celor în care se țineau gloanțele pentru arma cu foc repetitiv, care era agățată pe o a treia curea.

– E unul dintre ei!

Șocul îl făcu să se simtă amețit. Mâinile au început să-i lovească pieptul în timp ce se lupta să respire.

– Ei? a întrebat Macsen. Te referi la bandiți?

– Cei de la Ashwell. Este îmbrăcat exact la fel ca aceia care au venit în noaptea dezastrului. Jur pe Madona, ăsta trebuie să fie unul dintre ei.

Deveni conștient de privirile nervoase pe care le schimbau ceilalți.

– Ei sunt, a insistat el.

– Era de așteptat, a spus Topar. M-au urmărit și înainte.

– Ăsta nu e un bandit din sălbăticie, a zis Larby.

– Ești bine? întrebă Macsen preocupat. Edeard îl liniști, dând încet din cap. Vederea acestei nemesis întorcându-se din propriul trecut era șocantă. Dar am crescut de atunci. De data aceasta este rândul lor să cunoască frica.

– Îl recunoști pe individul acesta? a întrebat Dinlay. Edeard se reîntoarse la vederea ge-vulturului. Pasărea încă plana la înălțime, urmărindu-i pe răufăcător și pe rapivulpea lui. Profilul abia se distingea, dar…

– Nu, a spus Edeard. Nu-mi amintesc nicio față, nu chiar. Deși există o minte pe care o voi recunoaște întotdeauna.

– Bine, a spus Topar. Să-l urmărim, să vedem unde ne duce. Ge-vulturul a rămas la înălțime deasupra banditului, planând lent pentru a ține ritmul. Topar le-a cerut să încalece când pasărea a ajuns la marginea percepției lui Edeard și au început să meargă încet, după bandit, lăsând pădurea în urmă. Toți au ridicat o ceață de izolare, chiar dacă nebuloasele de mai sus erau doar umbre palide ale strălucirii lor obișnuite. Obstacolul psihic ușor trebuia să fie suficient pentru a ține la distanță orice, cu excepția celei mai puternice televederi pe timp de noapte. Pentru a le întări siguranța, ge-lupii i-au înconjurat, în timp ce doi ge-vulturi cu vedere de noapte zburau înainte în recunoaștere sub îndrumarea lui Verini. Propria lor televedere era folosită pentru a ghida caii prin întuneric.

– Este doar unul? a întrebat Macsen după o jumătate de oră. Banditul făcea un timp bun, alternând alergarea cu mersul pe jos spre sud-est, ajutându-se de ciulinii și tufărișurile împrăștiate pe platou. Era în mod clar adeptul deplasării pe nevăzute pe teren. Chiar și ge-vulturul avea probleme să-l urmărească pe porțiunile cu relief mai adânc.

– Nu mai văd alții, a recunoscut Edeard. Rămâneau în mod deliberat la o distanță mare în spatele lui, în cazul în care banditul avea o televedere puternică. Dar știu din experiență că se pot folosi toți de camuflaj.

– Madona, a spus Boloton. Am putea fi urmăriți de o armată întreagă de răufăcători.

– Nu suntem, îl asigură Edeard.

Era aproape miezul nopții când banditul ajunse la capătul de sus al unei albii înguste. Se opri și se lăsă pe vine în mijlocul unei grămezi de bolovani erodați de vreme, acoperiți de un strat gros de kimușchi. Rapivulpea acceleră înapoi pe drumul pe care abia veniseră.

– Să ne adăpostim, a spus Topar.

Și-au ghidat caii spre cea mai apropiată pădurice. Rapivulpea se întoarse pe propriile urme, oprindu-se din când în când pentru a mirosi cu prudență.

– Verifică din nou, a spus Fresage. Oriunde ar fi, consideră că este important. Nu se duce acolo până când nu se asigură că nu e urmărit.

– Retrage ge-vulturul, i-a cerut Topar lui Edeard. Dacă tabăra lor este în apropiere, nu putem risca să ne expunem.

Edeard instrui pasărea să spiraleze mai sus. Întinderea terenului i se revela până departe, spre est, unde era despicat de câteva albii stâncoase.

– Două dintre aceste viroage se întâlnesc, uite, a spus Verini. Este un gol cu o stâncă de-a lungul unei laturi. Locul perfect de ascuns o tabără.

– Acolo mă duc și verific, atunci, a zis Edeard.

– Vin cu tine, a spus imediat Dinlay.

– Mulțumesc, dar ăsta este doar un raid de recunoaștere pentru a vedea dacă sunt acolo. Camuflajul meu este mai puternic decât al oricui, iar eu știu că mă pot ascunde dacă mă descoperă.

Putea simți preocuparea din mintea tuturor.

– Ai grijă, a spus Macsen. Nu există niciun oraș care să te protejeze aici.

– Mă duc doar să mă uit, jur pe Madona.

Toți au privit prin intermediul ge-vulturului singuratic cum rapivulpea se întorcea iar banditul pornea de-a lungul albiei.

– Ai două ore, a spus Topar. După aceea venim să te căutăm.

Lui Edeard îi luă ceva timp pentru a hotărî cum să se apropie. Partea de sus a micii faleze era păzită cu siguranță,