Larby îl trezi.

– Bandiții plecați în recunoaștere se întorc, a spus el în timp ce Edeard clipi la cerul care se întuneca.

Buluku era deja vizibil, cu întinderea violetă unduitoare asaltată de valuri de lumină de un albastru-electric. Marea lui Odin se ridica deasupra orizontului la est, câteva vârfuri stacojii încoronându-i nucleul albastru cu verde. Descoperi că prezența ei era ciudat de liniștitoare. Mă întreb dacă Boyd a ajuns deja acolo. Probabil că nu. Cine știe cât de departe este?

Un număr neobișnuit de stele erau vizibile, clipind în spațiile mari dintre nebuloase. Cel puțin Honious nu apăruse pe firmament. Edeard avu sentimentul că, probabil, ar fi luat asta ca pe un semn rău. Stupid, pentru că cerul era doar cer, indiferent ce se întâmplă.

Au mâncat împreună, ronțăind pâine uscată și niște plăcinte reci urmate de fructe deshidratate. Cu toate acestea, Topar le-a permis să utilizeze soba cu ulei de Jamolar pentru a încălzi niște apă pentru ceai și cafea. Erau prea departe pentru ca o rapivulpe să simtă mirosul.

– Nimeni nu a plecat și nimeni nu li s-a alăturat în timpul zilei, a spus Macsen. Deci, sunt doar cei nouă.

– Ești sigur că erau doar nouă? a întrebat Fresage.

– Atâția am numărat, l-a asigurat Edeard.

– Vreau ca toată lumea să-și ungă și să-și verifice pistoalele, a spus Topar.

Edeard era recunoscător să se gândească la altceva, deși era convins că nu va folosi arma. A treia lui mână era tot ce-i trebuia. Dar a trecut prin rutină oricum. Imediat după miezul nopții, Topar i-a scos din pădure. A fost nevoie de o oră pentru a reconstitui traseul făcut de Edeard cu o noapte înainte, deoarece se deplasau încet și cu precauție. Când au ajuns la capătul viroagei s-au apucat de mâini înainte de a-și împleti camuflajul. Atât Larby, cât și Topar au insistat că acesta era cel mai bun mod de a păstra contactul. Șoaptele și televederea puternică puteau fi detectate de santinele. Era o senzație ciudată. Edeard putea simți mâna lui Dinlay într-a lui, dar dacă se uita în spate putea vedea doar o ceață întunecată.

Edeard mergea înainte foarte încet, cu cea mai slabă televedere pentru a putea depista eventualele fire de semnalizare sau orice alte alarme. În timp ce făcea acest lucru, a început să se simtă inconfortabil. S-a înfiorat. Ceva e în neregulă.

Pereții stâncoși au crescut brusc în timp ce panta îi purta în jos spre tabăra bandiților. Curând, pereții abrupți au fost depășiți de stânci impunătoare. Sub picioarele lor, solul devenea umed. Lumina nebuloaselor arăta un canal șerpuit cu smocuri groase de stuf crescând printre pietre. Trepidația lui Edeard creștea cu fiecare pas. Frigul îl cuprindea acum. Știa ce înseamnă un astfel de sentiment. La fel ca în acea noapte în Ashwell, la fel ca în capcana din vârful turnului în Eyrie.

Nu poate fi nimic greșit. Nu aici. Ei nu știu că venim. Nu se poate să știe!

Depășind anxietatea, Edeard începu să-și facă griji dacă televorbirea lui va putea ajunge la rapivulpile-santinelă înainte ca acestea să le simtă mirosul. Va fi la limită, știa. Nu și-a dat seama că pantele erau atât de adânci, și nici atât de șerpuite.

Sentimentul de pericole se amplifică. A crezut că a auzit o șoaptă. Nu cu urechile. Mintea lui. O televorbire foarte slabă?

Străbătea un curs de apă de mică adâncime, deplasându-se cu atenție ca să nu facă zgomot, când își simți cizmele scufundându-se cu o viteză alarmantă. Nisipuri mișcătoare.

– La naiba, șopti el printre dinții încleștați.

A trebuit să-și întindă în jos a treia mână pentru a stabiliza solul trădător. Degetul său a lovit de trei ori mâna lui Dinlay – precauție.

S-a auzit un răpăit puternic de sus, de parcă stâncile de piatră se desprindeau. Edeard a simțit imediat o serie de televederi puternice săgetând în jos, televederi care nu fuseseră înșelate de camuflaj. Zgomotul s-a amplificat.

– Arme! strigă Topar.

Edeard își coborî camuflajul și își trimise televederea direct spre sunet. Ceea ce a descoperit l-a șocat pentru un moment periculos de lung. Trei bolovani mari începeau să se rostogolească în jos pe panta de deasupra lor, dislocând și antrenând cu ei, în timp ce se deplasau, un întreg roi de pietre mai mici.

– Ambuscadă! răcni el, și imediat își întări scutul.

Realiză imediat că nu-i va ajuta la nimic, nu față de o astfel de cascadă de pietre. Masa care începea să alunece în jos spre ei era incredibil de mare. L-a apucat instinctiv pe Dinlay cu mâna a treia și l-a aruncat în sus pe panta de pe cealaltă parte.

– Bună ziua din nou, Edeard, rânji o voce mentală.

Edeard se cățăra pe pantă în timp ce primii bolovani accelerau. Se întinse după Macsen. Dar cunoștea vocea aceea și cruzimea din spatele ei. Liderul de la Ashwell, omul care îi ucisese satul, viața lui. Ucigașul lui Akeem. Dinlay își revenise după zborul lui brusc. A început să tragă cu pistolul peste albie. A fost un semnal pentru Topar și Fresage pentru a deschide focul. Verini a început să alerge înapoi, de-a lungul albiei. Zgomotului copleșitor al avalanșei care accelera i s-a alăturat sunetul mortal al armelor cu foc repetitiv. Cei trei bolovani mari acoperiseră gurile cavernelor din stânci. Acum, o duzină de bandiți ieșeau afară, țintind spre Edeard și tovarășii săi. Singurul lucru care îi apăra era avalanșa în sine. Prea multe pietre interferau cu linia lor de tragere.

– Marele Mergător-Pe-Apă însuși, râse torționarul lui Edeard.

Deja, pietrele de dimensiuni mai mici săltau viguros în jos în jurul lui Edeard. Gloanțele mușcau pământul lângă picioarele lui. Dinlay plonjă țipând, încercând să se ascundă în spatele unei stânci.